Cel mai lung voiaj al tatălui meu a fost de 10 luni fără două zile. Cu Mărăști, navă de 15.000 de tone, multifuncțional cu semirapide. A plecat pe 3 iulie 1981 în voiaj și s-a întors pe 1 mai 1982 … sud cu nord, garnisit cu un arest la Liverpool, chiar de sărbători. Taică-meu spunea că a fost cel mai mișto voiaj al lui … echipaj tânăr, nava aproape nouă, voiaj bănos … îmi povestea … bă, nu-ti spun … când să punem pe drum spre casă, după aproape zece luni de voiaj, primesc o radiogramă de la Teo Acujboaie de la navlosiri care-și cerea scuze, dar are o variantă de Italia pentru India … până la urmă, varianta a căzut, dar trei sferturi din echipaj se bucura că ne continuăm voiajul … deh, povești … Din voiajul ăla am rămas cu un tablou, o fotografie aeriană a Mărăștiului în Canalul Englez, frumos înrămată … Skyfotos Ltd. New Romney, Kent, England … Nava frumos vopsită, opera moartă, castelul și bigile albe … în fapt, aproape albe, o canțarolă de galben la un butoi de alb … opera vie, eterna fașă a Navromului … Cât am stat în casa părinților am dormit cu tabloul ăla la cap … când mă uit la fotografie îmi aduc aminte de comentarii la română și alte aventuri școlărești.

Ne-am tot mutat. Și eu și ai mei … tabloul a ajuns depozitat într-un beci umed iar fotografia s-a lipit de sticlă … frumosul nostru Mărăști nu mai era Mărăști … Dau de ea, hai cu ea la meseriaș, să vedem ce salvăm … Ce navă e asta, întreabă uvrierul … Mărăști, scrie pe ea … O mai avem? sau … a vândut-o și pe asta Băsescu? … E, a vândut un căcat, spun delicat … Cum, dom’le, nu le-a vândut el pe toate? N-a vândut el flota? Nu, domnule. Consuma mai mult decât producea și a dat faliment … Păi așa e toată tara … Da. Așa e toată tara. Nu mă rezolvă nea caisă cu fotografia, plec, mă enervez, desprind poza de sticlă și stric poza, normal … Nava rămâne aproape neatinsă, o să văd cum o rezolv … Pe drum, mă tot gândesc la omu’ ăla … și mă minunez și după aia nu mă mai minunez. Flota s-a dus din cauze foarte simple … a fost construită din motive ne-economice, într-un mod absolut sinucigaș, din punct de vedere tehnic … a fost operată de o resursă umană fără istorie în meserie care a ajuns la o maturitate profesională abia în anii de declin ai flotei … din punct de vedere economico-financiar a evoluat într-un mediu protecționist subvenționat de statul comunist. Când România a făcut pasul în lumea reală, toate s-au dat peste cap … subvenția a dispărut, neajunsurile tehnice au ajuns flota din spate, echipajele și-au descoperit sindicalsimul arestându-și propriile nave iar urmarea a fost simplă. Faliment. Am postat aici, în octombrie, sub titlul Ză Fliit, un material care explică toate astea pe înțelesul tuturor, de fapt, așa credeam, speram eu, ca am explicat pe înțelesul tuturor … wishful thinkin’ … îl preia un domn care ne spune cum mitul marinarului Băsescu a fost spulberat de Mironescu și nu mai știu ce … Cum au ajuns la Băsescu, chiar nu realizez, pe bune … Fiecare navă are povestea ei. Fiecare navă a căzut pentru motivele ei. Unele arestate pentru datorii armator, datorii la echipaje, motive tehnice de neremediat, unele s-au scufundat, altele s-au vândut în contul datoriilor altor nave și tot așa … A, că toate se puteau face mai bine, că se puteau vinde la second hand când încă mai valorau ceva iar fondurile astfel obținute puteau sta la baza unui parc de nave performante, privatizabile ulterior, asta-i altceva … toate astea și multe altele se puteau face, da. Nu s-au făcut, nu. Și e simplu de tras concluzii acum, după douăj’ de ani … dar atunci, cu datorii de peste treizeci de milioane de dolari în piață, cu o flotă ca un muzeu plutitor pe cap, cu echipaje care se certau pentru te miri ce … cu presiuni de la tot felul de personaje care de care mai publice care se visau armatori și care generau tot  felul de anchete prin presa vremii … complicat de asumat decizii chirurgicale. Și au rămas neasumate. Statul român trebuia să-și asume flota, atunci, imediat după 1990. Trebuia să gestioneze problema. Avem niște nave, multe, două treimi în pană. Avem o datorie enormă. Avem opțiunea asta și asta și asta. Nimeni nu și-a asumat nimic iar finalul se știe. A, ba da, scuze. Călărind valul simpatiei internaționale, printre interviuri și materiale prin Paris Match, guvernul, prin vectorul cu pulovăr roșu fără gât,  și-a asumat decizia de a retrage sprijinul financiar acordat flotei maritime comerciale, decizia de nu mai finanța cele aproape 70 de construcții noi, aflate în diverse faze prin șantiere și, nu în ultimul rând, și-a asumat decizia de a înființa o școală navală la 5 km de alta existentă … și-a asumat numai prostii.

Iar acum … Ce observ, din nou, este nevoia pe care o simt mulți de a explica lucruri pe care nu le cunosc. Mitul marinarului … auzi. Incredibil.

Am de mult oful ăsta pe suflet. Lucrurile trebuiau spuse. Trebuiau spuse atunci. Acum … fără vreo strategie maritimă care să-și dorească o Românie maritimă, am rămas cu un parfum penal peste toate când, de fapt, este vorba de multă incompetență și dezinteres … fără nave, fără armatori români, am rămas fără obiect de lucru pentru o resursă umană care, după 20 – 30 de ani de marinărie, abia prindea calitate reală. Păcat. Și păcat și de poza Mărăștiului avariată de anii de restriște … păcat, da … adică nu mai arătăm bine nici în pozele trecutului.