Dragilor, respectuos vă adresz rugămintea să analizați următorul text:

Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaște o alarmantă creștere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziții de cunoaștere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulți numărul șefilor de stat de extracție joasă și de proastă calitate. Lucrătorii manuali și negustorimea vor fi înălțați la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puși în condiții subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al castelor, o destrămare dramatică a ierarhiilor firești, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpătă o răspândire fără precedent, la toate nivelele. Hoții vor deveni lideri. Femeile nu vor mai pune preț pe propria virtute. Proștii, impostorii, naturile rudimentare și gălăgioase vor fi luați drept înțelepți. Oamenii drepți, de bună calitate, vor avea tendința de a se retrage din viața publică. În piețe se va vinde mâncare gata preparată. Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decât bărbați, vor prolifera asociațiile criminale, va crește numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspândi, pretutindeni, bolile de stomac. (…) Se va generaliza starea de letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacități de acțiune. Vor apărea nenumărate organizații religioase necanonice, blasfemia va conviețui cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pântecul matern și se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunități. Deținătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor.

Buuun … Deci, că limbile sărăcesc, după cum vedeți și o amplă orizontală a societății noastre își începe fiecare panseu nemuritor cu „deci” … revenind, deci, textul de mai sus este dezbătut de Andrei Pleșu în materialul publicat de Dilema sub titlul Semnele timpului. Este un text a cărui formă scrisă are o vârstă de vreo 1500 de ani, dar care deține o tradiție orală cu cel puțin un mileniu mai veche … înțelepciunea provine fix din India. Domnul Pleșu își domolește tentația de a deveni obsesiv în a repeta „Nimic nu mai e ca pe vremea mea … „.

Nu știu ce vârstă are domnul Pleșu, bun, aș putea să-l gugălesc rapid, când voi fi cuminte și voi căpăta internet la pensiunea unde suntem poziționați … Eu, la cei 44 de ani proaspăt îndepliniți, am deseori tentația să enunț afirmația de mai sus. Și dacă ne gândim bine, fiecare interacțiune cu mediul înconjurător are o tristă corespondență în textul de mai sus … Uite … așteptăm micul dejun. Domnișoara ospătăriță, eliptică în exprimare, află surprinsă că trebuie să anunțe când micul dejun e gata mulțimea care suntem și care așteptăm ca proștii pe terasă. Nici nu știu pe ce să dau vina … Pe limbajul sărac sau pe destructurarea castelor ospătarilor de altădată … că nimic nu mai e ca pe vremea noastră, nu? Nu merg mai departe cu victimizarea să spun că pe mine, care aspir la titlul de intelectual, m-a pus într-o poziție subalternă …

Lăsând gluma la o parte, eclaziastica cugetare „nimic nou sub soare” are, după cum vedeți, o dureros de exactă aplicare în viața noastră … citind materialul de mai sus mi-am adus aminte și de Eminescu, cu scrierile lui politice, de Caragiale cu fețele de 1912 a maimuțoilor publici din ziua de azi. De fapt, asta-i și concluzia domnului Pleșu care și spune că putem îmbogăți acest diagnostic prin infinite amănunte, extrase din experiența cotidiană … valabil, asta am și făcut, aproape involuntar, examinând domnișoara de care am pomenit. Domnul Pleșu zice că nu și-a propus să-și indispună cititorul furnizându-i o culegere de toxine. Eh, cu mine a reușit ceea ce nu și-a propus. Pentru că, dând timpul înapoi, suspectez toate convingerile sincere pe care le-am avut, toată dorința de-a face diferența într-o societate care se prăvale sub prost gust, sub lipsă de funcționalitate, tot efortul pe care l-am depus în afara interesului meu imediat, suspectez toate astea, deci, de-o splendidă inutilitate … care și asta se înscrie în textul de mai sus …

Dar … brrr, mă trezesc din pumni odată cafeaua furnizată … și mă gândesc că nu ne putem retrage cu toții de pe scena publică și să lăsăm jegul victorios. Chiar dacă eu am fost asasinat simbolic, deocamdată, de niște unii, parcă n-aș închide gura, parcă nu aș vrea să confirm lehamitea și cronica lipsă de acțiune …

Domnul Pleșu, căruia îi sunt, încă o dată, dator pentru prestația scrisă sau virtuală care mai răzbate stratul de penibil al publicisticii prezentului, spune că, plecând de la inventarul textului de mai sus, nu ne-ar strica un atac de spaimă, așa, ca un prim pas act terapeutic … Corect și iar corect.  Hai să ne speriem. Și după aia să le dăm cu spaima în cap ar trebui … Cui? Cum, cui? Scrie în text …