Am petrecut ceva întâi mai-uri în comunism … Era sărbătoarea muncii, nu? Și dacă tot se sărbătorea munca, atunci munca lua o binemeritată pauză … care ținea și 2 mai, parcă. Ziua tineretului comunist. Nu știu dacă toți tinerii erau comuniști, da’ primele două zile din mai nu mergeam la școală. Nu îmi aduc aminte dacă am executat și o defilare în cinstea muncii, dar parcă nu. Defilau cetățenii pe la televizor, tot orizontul răsuna de marșuri și poezele patriotice și toți ne raliam neînfricatului conducător, călăuza noastră spre societatea socialistă multilateral dezvoltată. Care societate era numai o pauză, scurtă, până la destinația finală, comunismul, adică … N-am ajuns acolo, după cum știți. The fearless leader și-a luat-o grupat, în piept, cu odioasa alături. Cine i-o dădură … ăi de-l pupau în dos cu un mare talent.

Toate poezelele și osanalele și maculatura de partid s-a dus de parcă n-a fost. Șoubizu’ de partid a făcut implozie. Erau câțiva, mereu încruntați, la evenimentele astea, ceva de n-ai văzut … Silviu Stănculescu, Eusebiu Ștefănescu, Traian Stănescu … toți supărați, scrâșnind din dinți … deh, conducătorul radia, le transmitea și lor din greutatea urcușului spre comunism … Mamă, ce balade, ce ode, ce îndemnuri … toți erau angrenați în lupta națională. La televizor. În lumea reală a finalului de regim oamenii o duceau prost, șomaj tehnic, nimic prin magazine, deveniserăm cu toții gri. La televizor, nu. Acolo mai aveam puțin și ajungeam în stratosferă. După cum vedeți, diferența dintre lupta televizată și realitate este un concept care pășește peste decenii … mai discutăm, mai discutăm …

Mda … ușurința cu care basculăm de-o parte și de alta a unui principiu are rădăcini adânci, suntem formați așa. Nici nu ne minunăm, dacă realizați. Ni se pare normal, nu? Ce vrei, frate, rămâneam cu ăilalți, ajungeam pe drumuri … Explicațiile tuturor sunt aprobate, viața merge înainte, iar țara merge-n cap …

Și asta ne-o datorăm. Avem țara pe care o merităm. Avem viața al cărei scenariu îl scriem singuri. Bun, nu toți o merităm, corect. Stând de vorbă între colegi, când îmi mărturisesc scepticismul, mulți spun: băi, ești tu supărat că te-au făcut animalele alea, dar nu e chiar așa rău. Uite, noi știm oameni care-și văd de viața lor, nu se uită la televiziunile de știri, își plătesc taxele, umblă prin lume, au job-uri bune și hobby-uri și e viață și în afara politicii … Corect, sunt. Există în România, probabil, și job-uri bune, neinfluențate de politică sau contracte de la stat, există și oaze de productivitate a muncii și de respect față de cel de lângă tine. Am auzit că există, sunt convins că există. Eu n-am văzut. N-am văzut și pentru că nu mă rezum la stricta îngurgitare a datelor … eu, dacă aud de unul care lucrează la o firmă de construcții și aud că e bine plătit, nu mă pot împiedica să fac conexiuni cu ce am auzit despre ei, ce contracte și costuri adiționale și nu mai știu ce … și, deodată, nu sună mai nimic idilic … și de ce asta?

Pentru că, în realitate, statul este reformat mult prea puțin. Statul contează prea mult unde trebuie să conteze puțin și invers … contează prea mult în viața economică … și are o influență de colesterol rău asupra unei economii necrozate de atâta influență … și contează fix mulțimea vidă în sănătate, atât a trupului cât și a minții …

Am senzația, câteodată, că ne-au plăcut mai mult decât am vrut să recunoaștem marșurile și poeziile și odele despre care toată lumea știa că sunt niște porcării. Statul te școlariza, îți punea meseria în brațe, îți dădea un loc de muncă așa cum era, o casă așa cum era, aveai o existență relativ sigură, lipsită de primejdiile inițiativei … și care era prețul? Defilările și discursul bolovănos livrat cu de-a sila? Hm … Parcă nu era un preț prea mare … acum, după 22 de ani, zice lumea …

Biletul de ieșire categorică din comunism ar fi trebuit să fie adus de școală … școala să predea ce e aia un impozit, ce e aia o taxă, ce e aia inițiativă particulară, ce înseamnă că ai profit, ce înseamnă faliment, ce e aia administrație … școala să predea ce înseamnă drepturile omului, ce înseamnă să fii locuitor al cetății, cum se poate lupta pentru ce e al tău, sau că ai datoria să lupți pentru ce e al comunității … așa cum noi am fost îndoctrinați cu pozele tâmpe despre globul pământesc care se învârte în jurul ceaușescului, generațiile post 1989 trebuiau îndoctrinate cu valorile pe care nu aveau cum să le capete acasă, de la părinți sau bunici care au defilat de 23 august, sau de unu mai, sau de 8 mai sau aniversând oricare altă zi de mare semnificație comunistoidă …

Școala de după 1989 nu l-a adus pe bilet. Pe biletul de ieșire categorică din comunism. A adus multe alte lucruri, de exemplu școala în beneficiul profesorilor care nu prea mai sunt profesori ci antreprenori în educație, sau analfabetismul care începe să recâștige teren … sau cum ne facem o universitate particulară în garajul vecinului …

Nu știu dacă înțelege cineva ce-am scris azi … de fapt, ca de obicei, plec de la una și ajung în altă parte. Și am ajuns la ce spun de vreo 10 ani, de când m-am lăsat de mers pe mare și m-am apucat să-i învăț pe alții cum s-o facă … adică la școală. Școala noastră nu are nevoie de reformă. De reformă reală ar fi avut nevoie în 1990 … aveai un miez pe care-l puteai tuna, automobilistic vorbind. Acum e altceva. Acum are nevoie de napalm. După aia mai discutăm. Până atunci, ia vedeți cum sună: Râde, iarăși, primăvara/Peste câmpuri, peste văi/Veselia umple țara/C-a venit întâi de mai … Ce vorbești, dom’le …

Anunțuri