Pe întâi decembrie dimineața, vorbeam cu nevasta mea (și cu echipa de ascultători denumită „ascult dar promit să nu-nțeleg nimic”) care-mi spunea cum o colegă de-a mea i-a trimis un sms felicitând-o de ziua României. Ce face nevasta mea? Îi spune că ar vrea să fie oriunde în lumea civilizată, nu în țara asta care-și răsplătește oamenii care au muncit în folosul ei cu zile de arest… Și m-a pus pe gânduri, că despre mine se vorbea în propoziție, eu eram omu’ cu pricina… mă întrebam cum simt eu despre țara asta a mea. A noastră.

Poate fi dragostea de țară un parametru rezultat al unei analize contabile? Să cântărim cu ce ne-a ajutat sau cu ce ne-a stat împotrivă?  Dac-ar fi așa… ce e România pentru mine?

Păi e țara părinților mei și a părinților lor… aici m-am născut și am crescut și-am învățat… E locul copilăriei mele care pare mai idilică prin comparație cu lipsa copilăriei copiiilor noștri… E țara căreia i-am jurat cu mâna strânsă pe drapel, ca să parafrazez un cântec soldățesc… de dinainte de 1989. Acum mai jură oamenii? Nici nu știu… iar dacă jură, nu-i trădează atitudinea ulterioară… Pentru mine România este locul la care m-am întors mereu, nu știu cum să explic… Știți, cât am mers pe mare, pe nave de-ale noastre, n-aș fi dat pe nimic în lume drumul spre casă. De la Dardanele încoace nu mai dormea nimeni pe vapor, lumea se ferchezuia, își făcea curat prin cabine, majoritatea mișunau treji prin castel, prin comandă… după Bosfor începea să se audă românește în radiotelefon… canalul 6 era al flotei… Apăreau rând pe rând… mai întâi pe radar, apoi în vedere… Caliacra, Mangalia, Tuzla… Uite și Constanța…. Port controlul dădea indicații la intrare. Pilotul, remorcherele. 3 parâme și șpring, prova, pupa… Acostați. Liber la mașină. Gata. Mirosea a acasă.

Asta-i România la care m-am tot întors și căreia i-am dat ce-am avut mai bun. Pe unde-am fost, în ce calitate am fost, m-am gândit să nu mă fac de râs, pe mine, pe ai mei, pe cei care mi-au fost dascăli, orizontul meu de persoane cu care m-am intersectat la un moment dat… Eu nu am avut sâmbete sau duminici, eu nu am avut oră de plecare de la muncă. Eu mi-am văzut copilul deodată adolescent. Și știți ce? Mi-am făcut doar datoria. Nici nu mi se pare că am făcut ceva nemaipomenit. Dar nici nu i-am greșit cu nimic acestei țări ca să mă târâie în văzul lumii în cătușe…

Și acum… România este țara al cărei sistem medical mi-a făcut victime în familie, în principal din cauza suficienței și incompetenței unor medici. Medici români.

România este țara în numele căreia un domn s-a gândit să mă aresteze treij’ de zile pentru că „există motive plauzibile a bănui…”… vă imaginați asta? Și circul mediatic, abuzul percheziției și așa mai departe… Trauma adusă familiei, indusă absolut gratuit de o parte a presei excitată artificial. Trauma viitoare, că aștept să ajung și-n judecată, existând motive plauzibile să mă bănuiască de marea gogoașă inventată a capturii României…

România este țara în care un copil de liceu rămâne, după examenul de admitere, cu niște întrebări la care n-ai răspuns… ai eventual niște înjurături și blesteme în barbă… de ce la liceul ăla s-au știut subiectele la examen, de ce acolo s-a putut copia, de ce la liceul ăla toată lumea ia bacalaureatul, chiar și copiii proveniți de la alte licee și multe alte întrebări capcană. Ce să spui? Copiii vorbesc între ei… Nouă ne-au spus subiectele cu 20 de minute înainte… Noi am vorbit în bancă… Noi… Noi… Eh, da, voi sunteți viitoarele dive consumatoare de manele ale țării. Bravo.

România este țara în care și când îți plătești impozitele îți iei câmpii…

România este țara în care cetățeanul se simte ultima prioritate. Pentru că este. Dar este pentru că așa ne dorim. Pentru că mica lașitate de zi de zi ne-a configurat inerți și maleabili. Plastici.

Tolontan a postat pe blogul personal o povestioară. De ziua României. Aparent e despre Neșu și despre Olanda dar, în fapt, este despre noi. Arată ce înseamnă respectul pentru un principiu. Respectarea principiilor și a regulilor pe care principiile le generează fac diferența dintre o țară normală și una în care traiul de zi cu zi devine eroism, în unele cazuri. În țara normală îți poți prioritiza viața… acolo prioritatea zero nu este cum să reacționezi când vita de la o companie de televiziune prin cablu te trimite acasă de zece ori că așa are ea chef… sau că, fără să fii anunțat ce ai de plată la primărie, primești direct somație și titlu executoriu, uite-așa, e treaba ta să te interesezi, nesimțitule de cetățean…

Într-o țară normală poți să te ai pe tine ca prioritate… să îți clădești o carieră, să înveți sau să te recreezi, sau ce dorești… sistemul lucrează-n favoarea-ți… nu-ți pierzi timpul cu lipsa de performanță sau de atitudine a unora care ne fac să chiulim de la viață, transferându-ne probleme inventate. Mai mari sau mai mici…

Așa că… treaba cu supărarea mie nu-mi iese. Eu nu sunt supărat pe țară. Eu mi-am identificat exact clienții. Știu ce-am pățit. Știu cine a făcut pățania posibilă. Și asta sfătuiesc pe oricine. Identificați-vă pioneza din fund… O să observați câtă energie negativă ne descarcă furnizorii de probleme inutile. Și, cine știe, poate și noi suntem printre pioneze, câteodată…

Țara n-are nicio vină. Anumiți locatari ai ei sunt responsabili pentru lipsa ei de normalitate și noi suntem responsabili că nu luptăm împotriva lipsei ei de normalitate.

În concluzie, încă sunt convins că am făcut bine întorcându-mă acasă. Chiar dacă am o pioneză în fund care mă cam jenează…