În 1999 am fost numit director general al Administrației Porturilor Maritime Constanța. La 31 de ani. Peste ani, un bun prieten mă caracteriza foarte plastic… Laurențiu – Kamikaze… Și astăzi mă gândesc cu uimire ce din voleu am acceptat… deci, ajung Directorul Portului Constanța. Fără experiență, fără apartenență politică, fără frică… de fapt, aveam o frică. Frica să nu mă fac de rahat… I-am și spus ministrului, după câteva zile de la numire… Domnule ministru, eu zic că mai tâmpit decât ăsta de dinainte n-o să fiu… N-ai nicio șansă, domnu’ Comandant… adevărul e că, măcar din punctul ăsta de vedere, aici am avut noroc. Comparat cu mulțimea vidă ai șansa să ieși mai bun, chiar dacă nu te pricepi… Directorul general anterior mie, din 18 luni de funcție, contabilizase 187 de zile de deplasare externă. El habar n-avea ce e aia port, trafic, vapoare… am înțeles că a înviat acum, după 12 ani, se dă util prin bătătură, consilier sau o altă entitate… cred că duce dorul filmelor cu trei de ics pe care le deconta de pe cardul companiei… săracu’…

În fine, ajung director, din trei întrebări am înțeles pe ce varză stăteam… Compania era pe pierdere reală, ieșea pe un mincinos plus din diferența de schimb valutar. Ditamai portul avea aprox 1 milion de dolari în conturi… bani de 5 salarii. Investițiile blocate, planuri de dezvoltare întârziate, peste 1500 de angajați care mai de care mai interesați de bunul mers al companiei. Aproape 20 de directori… Biroul era frumos. Și mașina… 3 șoferi… minunat.

Și începe balul… reformă, eficientizare… tăieri de costuri. Ajungeam în birou la 5.45 dimineața, aveam o groază de recuperat… o groază de asimilat, o și mai groază de pus în practică. În fine, cred că m-am descurcat… mă rog, rezultatele așa arată. Indicatorii anilor petrecuți de mine la conducerea companiei sunt greu de depășit. Am avut noroc de niște colegi care s-au înhămat la muncă și de un ministru care ne-a lăsat să ne vedem de treabă… și peste care nu trecea nimeni.

În calitatea mea de director general, aveam un consilier… Țoringhibel. Laurențiu Țoringhibel. În jur de 70 de ani. Înalt, ațos, iute, cu ochii limpezi și zâmbitor. Tot timpul zâmbea. La vreo lună după ce am preluat funcția, vine la mine-n birou și-mi spune: dom’ director, eu văd la ce v-ați înhămat dumneavoastră. Știu că aveți nevoie de posturi și eu, la anii mei, ocup un loc care vă trebuie, poate. Renunț cu plăcere și vă doresc tot succesul din lume… Ce-i drept, aveam nevoie de post. Schimbasem directorul financiar și n-aveam unde să-l pun, riscam să mă trezesc cu niște procese… și m-am bucurat de normalitatea omului care îmi oferise atât de senin o rezolvare. Atunci m-am bucurat. Acum, la peste 10 ani de atunci, mă gândesc ce simplu am trecut peste plecarea unuia dintre cei mai importanți oameni ai României. Nu sunt vorbe mari. Era unul dintre cei mai importanți constructori hidrotehniști ai țării. De fapt, era cel mai important. Director… o viață. Iar director în anii ăia însemna să conduci douăj’ de mii plus… Influențase viața a zeci și zeci de mii de constructori din Constanța și nu numai. A lor, a familiilor lor… Îl știa toată lumea în țara asta. Îmi povestea cineva că, plecând într-un concediu la mânăstiri, a fost oprit de un milițian. Și, întrebat unde lucrează, răspunde: la ICH… Aha, ICH, zice milițianul în barbă… Tot Țoringhibel e director?… În anii ’70, fără televiziune care să te alieneze, fără CanCan sau alte mijloace de bârfă-n masă, la Piatra Neamț, tovarășu’ milițian știa cine e directorul Țoringhibel. Un om cu adevărat remarcabil care-și merita legenda care l-a făcut cunoscut și în afara Constanței…

Întreprinderea de Construcții Hidrotehnice Constanța a realizat ceea ce astăzi, consorții peste consorții ar face după obositoare licitații și enervante contestații. A făcut din portul Constanța cea mai amplă construcție hidrotehnică din partea noastră de lume… În Europa, ca infrastructură, eu consider numai Rotterdam-ul în fața Constanței. Șantierul naval Constanța. Șantierul naval Mangalia. Poduri, baraje. Canalul Dunăre – Marea Neagră. Ecluze. Poduri. Baraje. Canalul Midia. Canalul Dunăre – București cât a fost făcut din el, adică aproape tot. Porturi la export. Nador-ul, în Maroc. Am operat acolo cu Rîmnicu Vîlcea, nu știam ce mi se pare familiar. Stabilopozii. Stabilopozii sunt invenție românească… În fine, numai enumerând îmi dau seama cât de în față am fost, la un moment dat.  Dar știți ce? Debandada a început demult… Domnul Țoringhibel a scris o carte. O viață este titlul ei. Atunci, la plecarea din companie, mi-a facut-o cadou, cu dedicație semnată. Hai să vă citez din ea…

(…) Petre Roman s-a aruncat în câteva afirmații fără temei, care au dus țara din rău în mai rău. A lăsat averea statului în mâna unor oameni slabi, dezorientați, foarte mulți dornici de îmbogățire rapidă pe banii statului, fără control, fără îndrumare, cărora li se spunea că gospodăresc o industrie de fiare vechi… (…) Întreprinderile s-au fărâmițat. ICH-ul s-a desfăcut în 36 de societăți comerciale, fiecare cu 3 până la 6 directori…

Ei? Cum vi se pare? Nu știu cum i s-ar părea lui Petre Roman… L-am văzut nu demult pe a3, proaspăt castaniu, încercând să analizeze superior nu știu ce subiect la modă legat de președinte. Bun, eu nu am suficiente date despre expertiza domnului Roman sau despre condițiile existente în România anilor ’90…  Din cauza unor chestii superficiale, omul îmi displace… se vopsește, locuința de la RAPPS a rezistat timpului, funcției, divorțului și se găsește la coana Meoara… Chiar și așa, nu poate fi numai el de vină. Cert este însă, greșelile perioadei de început, primele 9 luni după 1989, au creionat dezastrul care a venit. Lumea fără de reguli și responsabilități. Școala fără de conținut. Sinecurile politice. Și multe altele.

Deci… foștii tovarăși prim secretari deveniți primii domni parlamentari, directori au desfăcut baierele pungii exact când și cum nu trebuia. Ce muncă, ce atâtea restricții… Ia, hai, săptămâna de lucru o reducem la 5 zile… Oprim finanțări, lasă, să avem bani de banane și marfă turcească… Numim directorii prin vot. În perioada ianuarie – mai ’90 s-au oprit marile lucrări hidrotehnice, Argeșul și Bucureștiul, lucrări preconizate a fi reluate abia după 20 de ani… În goana populistă după foncții s-au distrus puținele avantaje competitive pe care le aveam. S-a format generația de manageri publici de astăzi. Rezultatele se văd. Dar, mai trist, rezultatele astea ne vor amărî viața și de aici încolo. Asta e.

Lumea domnului Țoringhibel era mult mai simplă. Și nu se dădea după cireș să spună ce merge prost. Mă revoltă, ca român, când văd că pentru a repara digurile portului făcut de ICH a trebuit să cerem credite externe și firme străine la licitația lucrării, firmele românești fiind eliminate din start (…) Firma câștigătoare a adus 16 italieni și restul au angajat calificați și necalificați din România, exact cum am făcut noi cu un sfert de veac mai înainte la porturile din Maroc și Libia.

De vreo doi ani, domnul Țoringhibel nu mai e, avea vreo 80 de ani… Sunt convins că a plecat demn din lumea asta și sunt la fel de convins că face diguri și cheuri pe undeva prin universul ăsta. Eu… rămân cu părerea de rău că nu l-am avut prin preajmă mai mult și mai rămân și cu cartea pe care o tot recitesc de câteva zile. Și cu dedicația… căreia s-ar putea să-i dau curs ceva mai devreme…

Domnului Director General Laurențiu Mironescu, autorul îi dorește ca peste 50 de ani să scrie amintirile domniei sale din activitatea începută de foarte tânăr la conducerea portului. Mult succes și mulțumiri…

Mulțumiri eu, maestre. De fapt, noi, ăștia de prin port, marinarii… Țara, sunt convins, nu e o vorbă prea mare. Mulțumim noi.

Reclame