Aseară ne-am încumetat la o plimbare prin localitate. Am luat convalescenta de o aripă și am procedat printre vietățile care ne aglomerează traiul două luni pe an. Ieșim în strada care se ondulează după faleză și, după ce era să-și ia în proaspăta operație un cot de la o gherțoaică lăbărțată și zgomotoasă și nesimțită, nevasta-mi spune: auzi, eu vreau să văd marea și nu fețele ăstora … hai lângă apă … Hai … Și hai a fost.

Faleza Eforiei este refăcută, de anul trecut. Malul a fost consolidat, că o luase la vale, iar aleea pietonală intermediară a fost pavată cu un granit chinezesc care n-are nicio legătură cu piatra cu care fusese construită inițial, o piatră frumoasă, au rămas scările și câteva platforme pe ici și colo. Coborâm și o facem dreapta tot spre Capul Turcului. Încet, pe motive de comportament post apendicită. În 5 – 6 sute de metri se găsesc vreo 7 – 8 terase, de un kitch infiorător … Înfiorător, credeți-mă. Aleea, care nu e îngustă, e plină de mese și scaune în dreptul fiecărei terase … mese și scaune neocupate. Fiecare dintre stabilimente are maneaua ei … am auzit una nouă azi, cântată în spaniolă featuring vreun țigoiner care zice de suflete, dușmani și răzbunări. Cum înaintam în purgatoriul turisitic al căminului nostru, în definitiv, mă uit în sus și chiar admir taluzul malului refăcut, chiar arată bine. Dincolo de marginea lui se ițește partea de sus a Cazinoului din Eforie Sud, o construcție absolut remarcabilă mânjită și aia cu manifestarea antreprenorială a clasicului investitor din Rrromânica, nenea cu background de ospătar sau șef de sală sau gestionar de bofet, cu unghiuță și brățărică din aur de paișpe, de la turci, deh …

Mă gândeam cum ne batem noi joc de bani. Noi, ca țară, de banii noștri. Bagi 10+ milioane de euro să fixezi inerția unui mal de pământ, piloni, canalizări, consolidări și alte operațiuni consistente … arunci banii pe granit importat când ai 8 cariere de piatră dobrogeană la mai puțin de 45 km de Eforie, piatră care arată de 2,5 milioane de ori mai bine decât rahatul ăla de granit gri … iar după asta, îți bați joc de tot efortul ăsta, financiar, nu intelectual, managerial sau arhitectonic, dar sigur financiar, cum? Lași să crească buruienile astea de terase, niște gunoaie, cultivând și serviciul aferent, performat de niște gherțoi nespălați și agresivi, care dau din gulii în ritm tembel de manea și, mai trist, cultivi și un anumit gen de turist, mic în creier și nevoi, fără pretenții, fără respect pentru mediul înconjurător, fără respect fără nimic … Aleea e plină de mizerie, gunoaie pe plajă, milioane de chiștoace aruncate peste tot … în aproape un kilometru de platformă pietonală nu ai un coș de gunoi … maidanezi peste tot, se bat pe coceni de porumb, n-ai văzut.

Trecem pe lângă o autoservire … autoservire la 5 metri de apă, care o fi fost cretinul care a autorizat așa ceva … alături, altă terasă cu aspect de șopron, pe care scrie Hanul dobrogean. Asta e închisă, slavă Domnului.

Voi ați observat ce trainică legătură cu ruralul ne descoperim pe litoral? Han, căruțe, hamuri, roți de căruțe … da’ să vă duceți învârtindu-vă exact acolo, la căruțe. La Cazino în Constanța, pe domeniul primarului măscăricius errectus, sunt câteva de-astea, cu trimiteri la Miorița, probabil … ba au și ospătarii în țol festiv de duminica la sat. În loc ca totul să fie alb, curat, cu piatră multă … cu trimiteri la bărci, vapoare, marinari … nu, noi cu căruța-n drum, domnule.

Sătui de atacul asupra noastră am făcut stânga împrejur și-am pus pe drum spre casă … nu înainte să fim aproape de a încasa o umbrelă în cap trecând printre mesele unei terase operată de niște lombrozieni rămași repetenți prin clasa a doua, probabil … Până acasă m-am tot întrebat ce dracu’ am pățit cu toții de am ajuns să tolerăm drumul spre neant al propriei noastre patrii. Diseară fac și poze … așa, să punem o piedică-n calea uitării coșmarului care este turismul românesc.