A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, într-o țară mică dar cu ambiții maritime mari, o școală de marină denumită ea Institutul de Marină Mircea cel Bătrân. Urmaș al organizării anterioare, Școala Militară Superioară de Marină, Institutul a fost înființat în 1973 ridicând la nivel academic învățământul de marină. Având loc concomitent cu înființarea Liceului Militar de Marină Alexandru Ioan Cuza, înființarea Institutului de Marină a fost parte a unei gândiri generoase de construcție integrată a unei cariere în marina română, atât în varianta ei militară cât și comercială. Ființând instituțional ca unitatea militară de sine stătătoare UM 02192, școala se afla sub administrarea Ministerului Apărării Naționale, având programe de pregătire recunoscute de Ministerul Învățământului a căror morfologie se bucura și de recomandările Ministerului Transporturilor, respectiv Ministerul Agriculturii pentru pescuit oceanic. În toată perioada celor patru ani de studii, studenții erau considerați militari ai Ministerului Apărării Naționale, purtau apelativul de elevi, încasau soldă și urcau în grad pe măsura înaintării în ani de studiu. Anii de studiu erau organizați pe clase, plutoane, companii și batalioane, fiecare structură avea organizare ierarhică și comandanți, ofițeri sau gradați, dintre elevii mai mari sau cei merituoși. Timpul ne era atât de tradițional riguros organizat încât a rămas nederanjat în mintea noastră, a tuturor celor care am trecut pe-acolo … deșteptarea, înviorare, sectoare de curățenie, masa de dimineață, inspecția, ore, gustarea de la pauza mare, raportul companiei, masa de prânz, timp liber la dispoziția elevului, studiu la clase, masa de seară, apelul, stingerea și de la capăt, a doua zi. 

Timpul nostru nu a fost dedicat în întregime studiului, să fim serioși … munci agricole, trageri de zi și de noapte, marșuri de instrucție, gărzi, gărzi de onoare, defilări, servicii la bucătărie, orice … Chiar și așa, școala a cam fost școală. Și practica, practică. După sesiunea de vară din anul I eram detașați la baza de pregătire marinărească a marinei militare de la Palazu Mare unde stăteam până la vacanță, în anul II vara începea cu pregătire la unitățile militare de la Mangalia sau din dana 0 în portul Constanța, în anul III deja mijea libertatea la bordul navei școală Neptun, marș de instrucție cu voiaj de nord continent iar ultimul semestru al anului IV era exclusiv stagiu în flotă. 

În cei 17 ani de existență ai Institutului de Marină Mircea cel Bătrân viața s-a desfășurat exact așa în acest șablon. Cu mici variațiuni, poate, dar neimportante. 17 ani. Insuficient poate pentru a discuta de-o tradiție, suficient pentru a ștampila cariere de profesioniști ai mării care, acum, la 30 de ani de la dispariția școlii în forma ei de altădată, au produs, încă produc și au creat pentru generațiile mai tinere condițiile de inserție în flota lumii. 

Veștmântul de educator este o haină nobilă care nu cade la fel pe toată lumea. Actul conducerii unei instituții care, în anii de glorie ajunsese la câteva mii de elevi selectați pe bază de super examen din toată țara, ar fi trebuit să fie privit cu mai multă responsabilitate, cred, în ceea ce privește selecția purtătorilor de atare veștminte. În Institutul de Marină au fost perioade și perioade caracterizate de personalitățile celor care s-au perindat pe la conducerea școlii sau ale facultăților. Unele mai bune, altele mai rele. Unii comandanți, mai ales cei de la Facultatea Navigație, erau percepuți mai democrați și mai deschiși la cap, și pe bună dreptate. Mecanicii au fost mai ghinioniști, din punctul ăsta de vedere, pe la ei au mai fost tot felul de căpcăuni. Toată dinamica asta a relațiilor dintre comandanți și elevi a îmbrățișat tot felul de aspecte de-a lungul întregului eșichier de reacții umane, comice, tragice, de prietenie sau gravă adversitate. Cert este că pe măsura înaintării în ani de studiu, sentimentul de așteptare creștea aproape tangibil și răbdarea noastră era din ce în ce mai limitată și noi mai puțin dispuși să înghițim căprăria pe care unele cadre o exersau chiar gratuit. De-aici și încărcătura deosebită a momentului examenului de stat și a terminării formale a școlii toate încheiate cu avansarea în grad și trecerea în rezervă și prima defilare în uniformă civilă pe aleile Institutului. Iar toate astea s-au întâmplat în această formă pentru ultima oară în august 1989. Și asta este povestea ultimei avansări a Institutului de Marină Mircea cel Bătrân.

Aparte de faptul că a stins lumina în Institutul de altădată, promoția 1989 are mai multe motive de a rămâne de referință. 

Înainte de 1989, România armatoare a peste 300 de nave de transport maritim, își gestiona resursa umană specializată pe bază de comandă socială în sensul că parcursul școlar al unui viitor ofițer de marină era atât de scump pentru vremurile respective și, de fapt, pentru orice vremuri, încât Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanța finanța exact atâtea locuri cât își asuma că are nevoie peste un ciclu de studiu. Bine, e mult spus că NAVROM-ul lua aceste hotărâri … transportului maritim i se acorda importanță de primă prioritate la nivel de stat iar hotărârile care îl avea ca subiect se discutau la cel mai înalt nivel politic.

În 1985, anul accederii în școală a ultimei promoții a Institutului, situația flotei de transport maritim a României se schimbase întrucâtva. Spre finalul anilor 80 lumea maritimă se containeriza accelerat rămânând  ușor, ușor fără bariere, relațiile comerciale se reconfigurau iar compania națională rămăsese în urmă ca poziționare pe piață. Navele noi din urmă cu 10 – 15 ani nu mai erau noi și gâfâiau iar ritmul construcțiilor noi încetinise. Beneficiar al unor promoții mamut, 1980, 1982, 1984, pe care nu prea reușea să le trimită pe mare, NAVROM ajunsese în situația puțin credibilă și nerecunoscută de a nu prea mai avea nevoie de oameni. Reducerea drastică a numărului de locuri scoase la admitere și ridicarea la superlativ a gradului de dificultate la examene a fost o consecință a cauzelor de mai sus. Subiectele unice pe țară, aceleași ca ale aristocrației politehnice: aeronave, electronică, energetică, automatică etc. suprapus peste faptul că Institutul de Marină devenise deja o destinație pentru elevi buni, proveniți de la licee de matematică-fizică din țară au dat marinei comerciale absolvenți de un nivel incredibil la începutul anilor 90.

Într-un final, matricea care a dat piept cu ultimul ciclu complet în școală a fost:

Facultatea Navigație:

  • Marina militară                                                 30
  • Marina Comercială
  • Transport Maritim                     30 
  • Pescuit Oceanic                        25

Facultatea Electromecanică Navală:

  • Marina Militară                                                 12
  • Marina Comercială
  • Mecanici Transport Maritim      90
  • Electricieni Transport Maritim   60
  • Mecanici Pescuit Oceanic          25
  • Electricieni Pescuit Oceanic       25

Decedați în intervalul 1985 – 1989:

  • Marius Hegheduș, Facultatea Electromecanică navală, transport maritim, anul 1: șoc termic, răsturnat cu caiacul la compania sportivă;
  • Ion Lixantru, Facultatea Electromecanică navală, transport maritim, anul 2, cancer la ficat;
  • Marian Chirea, Facultatea Electromecanică navală, transport maritim, anul 3, cancer colon;
  • 8 repetenți

Marian Ciurea, constănțean, absolvent al Liceului de Matematică Fizică Mircea cel Bătrân din Constanța, 1985 – 1989 Facultatea de Electromecanică navală, transport maritim.

Ultima perioadă a anilor 80 a fost cea mai cretină din istoria Institutul de Marină. Aproape totul, dacă nu totul, a fost greu și, în primul rând, admiterea, cu mulți pe puține locuri. Flota era în anii de declin, cu zeci de nave trase pe dreapta, rebuturi de la naștere. Navromul își redimensionase cererea de școlarizare către Institutul de Marină, contractând-o de la câteva sute, la câteva zeci. Cei intrați în 1985 și în 1986 am concurat câteva sute pe doar 30 de locuri la navigație, transport maritim, de exemplu. Tot noi am prins apoteoza aplicațiilor agricole în viața de elev la o școală militară, prestând munci la toate culturile și plantele și pe toate coclaurile Dobrogeistruguri, piersici, porumb, Nazarcea, Cochirleni, Lipnița, Ostrov, Topraisar, Cerchezu, Olimp.

În primii doi ani, comandantul școlii ne-a fost CR1 Eugeniu Dumitrescu, un om absolut decent care nu și-a bătut joc de noi. În toamna lui 1987, CR1 Dumitrescu a fost schimbat cu Pora, un căpitan de Rangul 1, un personaj de care nu vreau să-mi aduc aminte pentru că, realmente, ne-a amărât zilele și a transformat niște condiții proaste în unele insuportabile. Noi nici nu mai eram considerați studenți, ci ostași care feresc țara de inamic, care-o fi fost ăla, chiar dacă cei de la marina comercială, adică majoritatea elevilor școlii, aveam educația plătită pe bază de contract cu Navromul sau IPO Tulcea, întreprinderi civile, specializate pe transport maritim sau pescuit oceanic. Căprăria ajunsese să depășească limitele școlii, că la un moment dat, se instituise mersul în formație inclusiv la deplasarea prin oraș, învoire, dacă erai în uniformă militară. Nu mai știu dacă a fost un ordin urmat de cineva, cert e că o urmă tot a lăsat, spre exemplu cântecul lui Ștefan Nicola Vardia, de la navigație „Sunt elev la Institut/Nu beau, nu mănânc, nu fut/Stau în stație/Și aștept o formație” 

Făceam și noi haz de necaz, condițiile de zi cu zi ajungând aproape de nesuportat … au fost ani, 1987, 1988, în care iarna n-aveam mai mult de 8 – 10 – 12 grade în dormitoare. Învoirile erau rare, la procent din efectivul companiei, iar săritul gardului devenise sport de masă, indiferent de riscuri.

Anul IV s-a dus destul de repede, să știi. După voiajul cu Neptun, parcă ne-au mai lăsat în pace cu tâmpeniile. Cred că am apucat niște munci agricole așa, să nu pierdem deprinderi cu greu asimilate, cu strugurele, coceanul, de-astea. Îmi aduc aminte, deși nu mai știu motivele invocate, ne-au băgat un semestru scurt după sesiunea din iarnă a ultimului an, semestru inexistent până atunci, adică ne-au mai ținut în școală încă până prin mai când, după sesiune, am început desprinderea. Întâi ce ținea de armament, după care cazarmamentul, care era, slavă domnului, țoale de instrucție, postav sau doc, manta, scurtă, fâș, ținuta albă de doc cu pantofi albi de năbuc, căciuli, berete, fulare, tricouri, șepci, ancore, însemne de an, grade … am rămas cu hainele de oraș, ținuta bleumarin cu șapcă, cămașă albă și cravată cu care ne-am flendurit pe-acolo până am plecat de tot. La un moment dat, ne-au măsurat la croitoria școlii pentru uniformele de ofițeri trei care ne-au venit înainte de avansare, de la NAVROM, cu nota de plată, 5.000 de lei, dacă-mi aduc aminte, adică două salarii și jumătate … 

După ultimul semestru am plecat cu Neptunul în voiaj, știi, că doar am fost împreună. Mamă, și ce-am pățit atunci la Iskenderun … eu și cu Marius Hermenean de la mecanici am ieșit în oraș și ne-am cam întins la beri, ca stagiarii, gen. Fiind la o terasă în gura portului, hai, că mai merge una și încă una și uite-așa, am intrat în criză de timp. Și dă-i și rupe bascheții s-ajungem noi înainte de ora 00.00 la vapor. Cum alergam noi, poarta era pe-o stradă la stânga. Numai că noi am virat la babord cu o stradă înainte. Din alergare, am văzut noi că era lăsată bariera și santinelele sunt de marină militară și nu polițiști dar nu ne-am oprit. Am strigat că suntem „in leit to motovesăl Neptun” și-am trecut pe sub barieră, în alergare. Am înlemnit când, santinela cu arma la piept, s-a băgat în fața noastră. Ofițerul a fost elegant. Ne-a explicat că intrarea în portul comercial este următoarea stradă paralelă și ne-a lăsat să plecăm. Cred că amândoi l-am bătut pe Ben Johnson la suta de metri după aia … Nu mai fugeam ca să nu întârziem, fugeam să nu ne aresteze turcii dacă se răzgândeau. Am ajuns după ora 00.00 dar n-a mai contat. Eram la vapor, ajunseserăm acasă. Ne aștepta pe scară jupânul, Aristotel Popescu, ne-a și consemnat la bord pentru următorul port de escală, adică Istanbul. Eu și Marius am făcut o ședință scurtă: mormânt despre barieră că ne lasă ăștia fără aviz și ne-am chinuit patru ani degeaba cu milităria. Așadar, n-am văzut noi bazarul de la Stambul, dar am intrat în NATO primii …  

Am intrat cu Neptunul în portul Constanța chiar de ziua mea, pe 3 august 1989. De-aici încolo, evenimentele s-au derulat foarte rapid. Eram cu toții programați la examenul de stat. Eu l-am dat pe 10 august, a fost ok, am avut proiectul la Băluț și, țin minte, toată lumea a fost foarte încântată că am folosit la proiect diapozitive, un soi de PowerPoint înaintea vremurilor. 

Avansarea a fost pe 20 august 1989. La momentul ăla eram atât de sleiți de căprăria ultimilor ani încât mai toată lumea a văzut evenimentul ăsta ca pe o izbăvire și nu ca pe ceva formal, un început de drum. Ni le-aduceam aminte pe toate, cum ne-a regulat câte unul fără motiv, sau poate, cine știe, cu motiv … Îi pomeneam pe toți, în fel și chip, pe Șucată, pe Matei, Gomeajă, Abilu’, care mai era pe-acolo. Pe 20 august ne-au strâns pe platoul mare, toată promoția 1989, militarii în țol de gală, noi în uniforme de ofițeri 3, cămăși albe cu epoleți și grade și cravate cu ancore îmbârligate și șepcile cu crabi … 

Era și amiralul Mușat, comandantul marinei de-atunci, Pora, comandantul Institutului, au vorbit fiecare, parcă, s-au rostit discursuri mobilizatoare în timp ce noi fremătam în formație, pe-acolo. S-a dat citire ordinului Ministrului Apărării Naționale de avansare a întregii promoții după care s-a citit ordinul Ministrului Apărării Naționale de trecerea noastră, a comercialilor, în rezervă. După care ne-am aliniat în dispozitivul clasic, adică la intrarea în sala de sport și am defilat … întâi militarii, cu stângul în tobă, după care noi, mai dezorganizat puțin, cu părul ceva mai mare deja, în uniformele noastre de ofițeri de marină comercială, ai NAVROMULUI care ne plătise o școală de marină militară de care ne bucuram să scăpăm. 

De-aici am urcat în zona mecanicilor de cantină unde am primit friptura și cartofii prăjiți de la revedere. Și câte-o bere, asta îmi aduc aminte. La un anumit moment, a ajuns și-un taraf de pe la soldați și, la un moment dat, le-am comandat și niște speciale, a cântat unu’ Prințișoru’ pe-acolo, de față cu Mușat aflat într-o dispoziție mai democratică, dar nu s-a sărit calul. De la masă ne-am răspândit pe specializări unde ne-au dat repartițiile care au cam fost în ordinea mediilor, care pe unde erau locuri, la cele cinci secții ale companiei. Și, de-aici am tuns-o cu o viteză de nedescris, care încotro. N-a fost o agapă pentru toți absolvenții, să zic așa … puntea nici nu știu pe unde-au fost, dacă or fi fost pe undeva. Parte a mecanicilor a fost la Calul Bălan în Neptun, noi de la electricieni am fost pe DIERNA, în portul Tomis, unde am stat până dimineața, cu bufet suedez și vin și Pepsi la discreție pe care Pepsi l-am plătit eu, personal, cu 800 de lei dintr-un viitor salariu de încadrare de 2.050 de lei de care auzisem că va fi. 

A, și nu știu cum, am ajuns să mai defilăm o dată, câteva zile după asta, pe 23 august, pe Bulevardul Tomis, când, prin dreptul Sălii Sporturilor, se auzeau voci timide de pe margine: mai ieftiniți, băi, țigările, mai ieftiniți cafeaua … 

În loc de concluzii … 

Aproape nimic din cele istorisite mai sus nu mai există sau, dacă există, există sub o altă formă cu prea puține în comun cu vremurile pomenite aici. Povestea flotei de transport maritim a României nu este cu nimic diferită față de povestea industriei constructoare de mașini, a industriei ușoare sau a siderurgiei. Toate bucățile astea de Românie au fost parte a unui plan care, la un moment dat, n-a mai existat. Odată planul dispărut, restul au fost consecințe. Lumea întreagă s-a schimbat, au dispărut industrii și îndeletniciri căzute în lupta cu noile orientări și cu noua cultură a omenirii captivate de formă și mai puțin de fond. 

Dacă e ceva care trebuie reținut din perioada celor 17 ani de existență a Institutului de Marină … 

  1. Rolul școlii în cadrul unui sistem bine pus la punct și relativ funcțional. Înainte de 1989, în România, un ofițer de marină a fost construit instituțional plecând, în primul rând, de la nevoia de el la bordul navei, înarmat cu certe competențe plecate de la certe calități de bază. Educația era finanțată de angajator, oamenii făceau școală nu ca să se afle în treabă ci pentru că cineva avea nevoie de ei. Care cineva, în speță armatorul, era parte a unei chestii mai ample, gen economie națională, supravegheată la cel mai înalt nivel;
  • Atenția acordată de sistem resursei umane: cunoașterea mediului de proveniență, selecție stare de sănătate și nivel de pregătire sportivă, selecție la examene … statul comunist nu investea 75.000 de lei în educația unor vulnerabilități;
  • Atenția acordată de sistem corpului profesoral: cadrele didactice din Institutul de Marină proveneau din viața civilă și cea militară, deopotrivă. Somitățile din viața civilă ajunse să predea la Institutul de Marină sunt, pur și simplu, prea multe pentru a fi enumerate. Interesant este că mai toți profesorii militari aveau stagii consistente în producție, la bordul navelor civile, în flota maritimă sau cea de pescuit oceanic, deci nu ajungeau să se exprime în fața studenților fără a avea legitimitatea exercitării unor funcții în viața reală, la bordul navelor;
  • Bărbații adevărați, liderii, oamenii care-și asumă sunt construiți în condiții dificile și, în special, cu privațiuni. Adevărat. Pe de altă parte, privațiunile singure nu garantează lideri decât dacă sunt exersate cu principii menite să inoculeze un sistem de valori corect și un bagaj de noțiuni intangibile cum ar fi patriotismul, decența, bărbăția, responsabilitatea, dorința de-a marca diferența între ziua de azi și cea de mâine. Cât a reușit să realizeze vechea noastră școală din sistemul ăsta de valori rămâne un subiect de discutat … mă tem că mult prea puțin, în retrospectivă văzând ce s-a ales de noi toți, într-un final … prea puțin spirit de castă și mult individualism de rază scurtă de acțiune, depersonalizare, câștiguri personale de mică anvergură, pe termen scurt și tot putem vorbi la nesfârșit … 

Învățăm ceva din toate?

Nu știu dacă mai suntem în stare, mi-ar plăcea să cred că da. Dacă ar trebui început de undeva, atunci ar trebui de la nevoia de a avea industrie maritimă sub pavilion român, or asta sigur există. Chiar dacă previzibilul sistem centralizat de altădată a rămas numai în amintire, sunt absolut convins că în următorii 50 de ani, în acest domeniu, nu se vor schimba lucrurile atât de categoric încât să nu mai fie nevoie de ofițeri de marină. Asta ca să nu menționăm transportul fluvial, captiv în România cu măcar 1.000 kilometri de cel mai mare fluviu din Europa. 

Deci, e clar, există nevoia de transport maritim în România, atât ca nevoie de resursă de securitate cât și ca proiecție de business. Bun, nu e nevoie de 300 de nave, nu am avut niciodată nevoie de atâtea, nici în economia centralizată când, dacă ne opream pe la vreo sută, am fi fost înțelepți. 10 – 15 – 20 de nave românești pot exista oricând, ar avea ce să transporte diminuând dependențe nedorite și ar oferi și o justificare pentru reamorsarea unei întregi lumi, cu școala de marină în centru. România este furnizor de resursă umană specializată în transportul maritim. Ne putem maximiza impactul asupra flotei mondiale consolidându-ne standardul produselor care sunt ofițerii de marină educați în România. 

Trebuie redefinit însă profilul unui absolvent de școală de marină plecând de la proiecția pe care ne-o imaginăm impusă de realitatea de peste 10 ani, să zicem. Și, ușor dar categoric, fără Pora, fără munci agricole, fără doctorate și doctori și alte dregătorii academice menite a asigura sinecuri unei întregi categorii de profesori fără stagii pe mare, trebuie, de urgență, rescris parcursul educațional al ofițerilor de marină care ar urma să fie formați și continuu educați în sistemul educațional specific din România. În deplin respect față de banul public și față de un standard sub care nu avem voie, pur și simplu, să cădem. 

Și, la un anumit moment, poate vom regăsi parte din frumusețea meseriei, chiar în absența romantismului de altădată.