Elevul Biju era țigan, cred, dar nu contează. Nu foarte înalt pentru vârsta lui, îndesat, fără să fie gras, păros cum sunt unii puștani când se pregătesc să explodeze spre adolescență, Biju era o figură. Ca mulți dintre copiii apăruți grație decretului, Biju, pe numele lui Florin Bejan, avea niște părinți ceva mai în vârstă și un frate cu vreo 7 – 8 ani mai mare. Se îngrămădeau toți într-un apartament cu două camere la parterul unui bloc de pe Republicii, scara dinspre Traian, ușa chiar în fața liftului. 

Nici nu știu cu ce se ocupau părinții … îmi aduc aminte de taică-su, un om adus de spate, cu un chiștoc permanent de Carpați în colțul gurii, atât de permanent încât aveai impresia că era lipit acolo. Când veneam de la școală sau de la bazin, mai mereu îl vedeam, împăturit picior peste picior pe-o bancă din dreapta intrării în bloc, fumând și gândindu-se filozofic la nimic.

Aveam un prieten care stătea la etajul 3 la scara aia … se auzeau tot felul de zgomote de la ușa lor, nu știu dacă se certau sau râdeau, dar era mai tot timpul o hărmălaie de preferam s-o iau pe scări și să n-aștept liftul. 

Era haios Biju. Nu era cu mine-n clasă, era la o clasă paralelă, la B. Nu învăța bine, deși nu mi-l aduc aminte ca fiind prost. Habar n-avea să joace coci, deși cociodromul era în dreptul geamurilor lor, în spate la A6. Nu juca bine nici fotbal, sacrilegiu … Mai mereu îl alegeam printre ultimii și tot mai mereu nimerea în poartă, unde se remarca agățându-se de bara de sus a bătătorului de covoare care era poarta și nu prin vreun șut apărat … tot timpul țipam toți la el să fie atent și să lase maimuțărelile. 

Era copil amărât Biju, n-aveau de niciunele prin casă. Umbla tot timpul în pantalonii de la uniforma de la școală și era principalul curier al casei, descriind zeci de trasee pe zi, îl trimitea maică-sa după te miri ce, pâine, borș, becuri sau, pur și simplu, îl trimitea de-acasă. Iar Biju se supunea fericit, trăgând de plasele alea cu un zâmbet larg pe față, cu un soi de mândrie, o strălucire de care nu am uitat nici azi, după atâta vreme. 

Și tot cu bucuria aia ajuta pe oricare dintre noi care avea nevoie de ceva … în ultima săptămână de vacanță de vară, înainte să intrăm în clasa a șasea, Biju a stat cu mine câteva după-amiezi, la noi pe balcon, ajutându-mă să repar Pegas-ul meu cu șa lungă și coarne și verde de care trăgeam în fiecare vară. 

Eram la școală, după amiaza zilei de 9 octombrie 1980, când s-a auzit că a murit Bejan Florin din clasa a VI-a B. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat dar se știa că a murit. Când am ajuns acasă am aflat de la lumea strânsă în fața scării unde stătea. Lăsat singur acasă în dimineața aia ca în oricare altă dimineață, cum n-avea stare și nicio altă însărcinare, Biju s-a apucat să repare el o veioză … și cheia pe care o avea prinsă cu o sfoară la încheietura mâinii s-a înțepenit între două fire și Biju dus a fost, electrocutat. 

Ziua următoare l-au adus acasă pe Biju și după încă o altă zi, l-au înmormântat. În uniforma de pionier, aia de sărbătoare, cu cămașă albă și cravată roșie și centura aia din vinilin maro și beretă cu stemă. Un copil brunet și ars pe la încheieturi, înghesuit între patru lemne și pus pe-o masă dintr-un apartament mic, curat dar cu absolut nimic înăuntru. Aici trăise Biju fericit cei 12 ani ai scurtei lui vieți, de-aici a plecat în uniforma de pionier.

Și nu-mi vine să cred că s-au dus 40 de ani de atunci.