Mă uitam la doamna firavă din fața mea ca la un film derulat pe încet înainte. Mărunțică, dar dârză, într-un fel … Îmbrăcată într-un trenci verde-nchis pe care nu-l prea mai umple, cu o pălărie cu boruri moi pe cap, doamna cea firavă examinează cele câteva ghivece de flori scoase în față de florăria de lângă piață. Examinează atent, să ne înțelegem … se apleacă încet, ia ghiveciul, îi acordă o rigurozitate caracteristică generației, îl sucește pe toate fețele, duce floarea discret la nas, se apleacă, îl pune jos. Doi pași în lateral, se apleacă încet, ia ghiveciul, se uită de jur împrejur, îl duce discret la nas, dă ușor din cap a aducere aminte, de parcă ar fi detectat ceva cunoscut, diferit față de ghiveciul anterior, zâmbește ușor, se apleacă să-l lase jos … și iar doi pași în lateral, iar se apleacă …

Las spectacolul în derulare, n-am privilegiul de-a admira tot ceremonialul în continuare, intru în florărie, zic ce vreau, spunând că mă întorc în câteva minute …

Când ajung înapoi, doamna cea firavă terminase examinarea, selectase ghiveciul premiant pe care-l ținea ca pe un mare și prețios premiu și era înăuntru să-l plătească. Mă uit și mai atent la ea, un profil frumos, de om educat în tihnă … Fiți drăguță, aveți, cumva, și o pungă, o sacoșă, ceva? Vânzătoarea nu era neapărat drăguță, ba am detectat și-o urmă de mustață mijind temerar pe fața ei, dar de reacționat a reacționat politicos, cumva … mă rog, cât de politicos și-a imaginat ea că e. Da, mamaie, la ce vă trebuie? Cadou? Doamna cea firavă a dat din cap, cu oarecare întârziere, probabil că nu auzea tocmai bine, dar spune, cu o voce înceată, ca și cum ne-ar fi împărtășit un mare secret: E cadou, da. Cadou pentru fata mea …

Și în secunda asta nu mai am o doamnă firavă în fața mea, îmbrăcată într-un treci verde și cu șapcă cu boruri moi pe cap, ci pe mama, nu chiar așa firavă și fără pălărie, dar cu cel mai frumos profil din lume, aceeași atitudine și cu aceeași convingere că nu se vine în vizită niciunde fără o floare. Nici chiar la proprii copii.

Astea sunt generațiile care au preluat, în viața lor profesională, România feudală de după război, au muncit-o și clădit-o așa cum au crezut și cum au putut și au transferat-o, peste cei 40 de ani de comunism, taman bună de împărțit. Iar acum cetățenii emergenți, posesori de adevăruri de nedezbătut, răsplătesc aceste generații cu o agresivitate demnă de o cauză mai bună, batjocorindu-le și înjurându-le că regretă anii de dinainte. Și normal că regretă, pentru că înainte erau tineri și aveau obiective care nu țineau chiar toate de buzunar … iar România era, parcă, mai normală, așa socialistă cum era ea.

Și uite-așa am plecat eu ușor înlăcrimat din florărie, căinat de un bronzat care tocmai sprijinea în mod util un stâlp … lasă, șefu’, să-i fie țărâna ușoară … Nu l-am contrazis, de ce aș fi făcut-o …