Dacă ar fi să fac un poster de promovare a meseriei de medic, în mod clar, imaginea lui Dan Vlad aș avea-o în avea în minte. Parcă-l văd, înalt, dar nu prea înalt, puțin peste medie, adică, suplu, saboți albi în picioare, îmbrăcat tot timpul în alb, imaculat de alb. O privire distantă, de parcă se uita la tine de după un deal.

Stetoscopul îi lipsea. Normal că-i lipsea, că el era brutar-bucătar, de fapt. Am făcut câteva voiaje cu el, cu Rîmnicu Vîlcea și Sousa, toate de nord continent, Anvers și Levant pe coadă. Caterincă maximă, Dan, parcă-l aud, ușor precipitat: D-d-dom’ căpitan, înainte de revoluție, se îmbolnăvește un brutar pe-un cinșpe mii și mă avionează în C-C-China. Înainte de aterizare la ăia, umblă o farfuză de-aia pe la toți pasagerii, să declarăm cine suntem, ocupația și ce-ce-ce rahat căutăm în Ceaina. Ăia, de pe lângă mine, toți, directori la nu știu ce centrale, altu’ reprezentant comerț exterior, na, cine umbla cu avionu,’ pe afară, pe vremea lu’ Ceașcă? Când ajunge la mine: Dumneavoastră, tovarășu’? Eu? I-I-Inginer de panificație. Doar nu era să-i spun că-s brutar pe vapor, să mă fac de c-c-că-cat. 

Dan n-a fost pe inventarul lui Rîmnicu Vîlcea unde-am fost fericiții beneficiari ai unei trupe de artiști la bucătărie, Costică Petrovici și Omer, lăsați la vatră după ani și ani de voiaje. Dan a aterizat pe Râmnicu Vâlcea, la un final de an, ca piesă de schimb pentru Gigi Prună, care apucase să facă cu noi două voiaje de Varna cu Larnaca, Cipru și care, c-o zi înainte să ajungem acasă, odată cu un ciolan de fasole, reușise să-și ciopârțească și-o mână.

La Dan gătitul făcea parte dintr-un întreg pachet care era el, de fapt. Constănțean vechi, născut și crescut în centru, Dan avea în sacoșă toate amintirile posibile venite dintr-o perioadă în care viața, în Constanța, era împărțită în două, cele trei luni de vară și, restul, adică lunile care nu erau vară. Iar din cele trei luni de vară, petrecute neapărat în Mamaia, se extrăgeau povești care se dezbăteau în lunile în care nu era vară … cu turiști străini și polonezele de la solarul de la Dorna și blugi și shop-urile de peste tot și piscina de la Internațional și schimbatul valutei pe sub mână și intratul la discoteci și multe alte isprăvi de arme mai mari sau mai mici pe care îmi pare rău că nu le-am notat sau înregistrat, într-un fel, pentru că erau viața noastră de altădată. Iar poveștile creșteau în intensitate, de la voiaj la voiaj. Apăreau noi eroi și noi acțiuni și deși auzisem toate poveștile de câteva ori, tot așteptam cu sufletul la gură fericitul deznodământ, că toate se finalizau ca în filmele pe care le vedea nu știu ce interlop analfabet din Constanța … Samir, ai văzut filmu’ ăla de la Republica? Da … Și? Abe, mișto, băiatu’ rămâne cu fata …

Plăci de vapor, așa trecea timpul. 

Am făcut câteva voiaje cu Dan, toate de nord, un port, două înainte de Anvers, capul de linie tradițional unde și încărcam pentru Siria, Beirut, poate Mersin sau pe-acolo. Învățasem, deja, la plecare, luam ouă cât pentru o unitate militară de tancuri, două, trei mii de bucăți … pe care ouă le termina până la Anvers de unde ne mai pricopsea cu câteva mii și pentru întoarcere. P-p-p-pro-te-ine, dom’ căpitan, proteine. Bine, domnu’ Dan, dacă ziceți dumneavoastră. 

Cred că doar ce plecaserăm dintr-un port, nu mai știu cu care eram, proaspăt urcat de la masă, când se aud niște țipete, scandal de jos, de la careul marinari. Până cobor, totul se calmase, lumea era liniștită, protagoniștii la câteva picioare distanță, unul pe canapea, altul, Dan, rezema tocul ușii la bucătărie. Până seara, conflictul a ajuns până la Jupân care se înfoaie și mă navlosește pe mine la o cercetare și oarece concluzii disciplinare. 

Îmi pare rău că nu am păstrat declarația pe care a scris-o Dan, că ar fi fost deliciul publicului. A urcat în comandă și mi-a înmânat-o oficial, scrisă de tipar, caligrafic, că așa scria și rețetele și listele de alimente, și perfect gramatical. Am aflat astfel că mărul discordiei au fost ouăle, mult prea des folosite la bordul navei, în opiniile protagonistului contestatar, ocazie cu care, domnul Dan, i-a acordat „două picioare prietenești în cap” … 

Ce cercetare, ce anchetă, ce concluzii … 

Timpul a trecut, vapoarele noastre s-au risipit, vândute, arestate, unele duse la fund, altele remorcate ca niște cotarle spre tăiere. Echipajele de altădată, s-au risipit și ele, care, încotro. Dintre comandanții de vase mici de la bucătărie, Omer, brutarul nostru de altădată ajunsese șef de sală la Rex, care oricât de Rex ar fi, eu tot Internațional o să-i spun, iar nea Costică Petrovici era bucătar pe la uscat. Gigi Prună gătea specialități pe la un restaurant de fițe de prin Mamaia. 

De pe 1 ianuarie 2019, Dan Vlad, domnu’ Dan, cum i-am spus eu mai mereu, a pus pe drumul ăla de are numai dus. Tânăr, puțin peste 60, dar așa sunt ai noștri, nu prea sunt de drum lung în viață, sunt sătui de drumuri pe mare, probabil. Și a plecat glumind și luând moartea peste picior. Și asta că pentru nu se simțea el prea bine, că altfel, i-ar fi tras el vreo două picioare prietenești peste ochi. 

Voiaj bun, domnu’ Dan. Cât a fost, a fost mișto.

Reclame