În 2014 am scris chestia asta. Despre m/n Neptun, nava școală a Navromului, compania de transport maritim a republicii, varianta de dinainte de 1989. Pentru că mă pregătesc să îmi canalizez elocința în direcții ceva mai pragmatice îmi revizuiesc trăirile menționate în scris și asta, despre Neptun, nu merita să nu fie pomenită iar. Neptunul chiar merită.

Dacă vizitați http://www.shipspotting.com, o găsiți acolo. E pozată cu tribordul la cheu, în Constanța, în dana 16, în fața magaziei lui Nea Ilie, meșterul electricelor de la Navromul cel vechi … Mi-o aduc foarte bine aminte acostată exact acolo. Corpul vopsit albastru, suprastructura albă, toate pline de rugină, decrepite … Ajunsese o navă amară și tristă.

Neptunul a fost o navă plină de energie a flotei noastre. Nu neapărat pentru că era un vapor bun, deși era un vapor bun. Era nava în care ofițerimea produsă de România socialistă, în anii ei de maximă concentrare navală, dădea nasul cu marea și lumea de dincolo de propagandă. La bordul Neptunului, ca elev al institutului de marină, făceai primele carturi pe mare, aici erai botezat când intrai în Atlantic, aici vreo hulă de fund te dădea cu capul de chesoane sau te făcea să-ți verși mațele prin vreo budă.

Flota socialistă ponta, la momentul ei de apogeu, peste 300 de nave iar furnitura umană pentru toate navele astea era generată de o întreaga mașinărie de licee, școli profesionale, școli post-liceale pentru telegrafiști, electricieni și ajmeci, you name it. Nu mă pot împiedica, pentru a nu știu câta oară, să remarc, nu fără admirație, cât de judicios gândită era arhitectura sistemului de învățământ de marină de dinainte de 1989. High end-ul sistemului era institutul, școală de marină militarizată, un creuzet care măcina 4 ani și din care ieșeai un produs aproape finit. Matrița era un amestec aproape perfect între teorie și practică, împănate cu materiile comunistoide de teapa socialismului științific și ambalate în bactereala aferentă unităților militare.

La momentul ăla am urât armata și pe ăia puși să ne-o inoculeze, dar rămâne aici, între noi, am senzația că după anumite momente în școala militară, nimic nu mi s-a mai părut foarte dificil. Cert e altceva. În mult spurcatul comunism, nimeni nu și-a permis să dea pe mâna unor oameni nepregătiți navele construite cu efortul întregului popor. Nimeni nu și-a permis să școlarizeze atâta amar de oameni pe uscat, fără să-i călească, măcar într-un voiaj, două. Neptunul exact asta făcea, definitiva, cu o ultimă tușă de penel, construcția care eram, după trei ani de școală de marină.

m/n Neptun a fost construită în Polonia, la Szceczin, în 1976. N-a fost singura din serie, au fost vreo șase, fiecare țară din CAER avea câte una, două. Cât am navigat, am mai tot recunoscut silueta, când și când. Neptun era un cargou, cu facilități de cazare extinse, cred că putea lua în jur de 150 de elevi în practică, cazați în cabine de câte 8. Nava era proiectată pentru școală, iar valențele ei de transport erau lăsate în plan secundar. Deși nu mică pentru vremea ei, în jur de 125 de metri, nu lua decât vreo 5000 de tone de marfă. Avea 5 magazii, din ce-mi aduc aminte, 4 în prova, dintre care una frigorifică, redusă, chiar în fața castelului și una în pupa, operată de un cranic. Magaziile din prova aveau bigi, una chiar de greutate. Sub comanda de navigație, exista o replica a acesteia, comanda școală, cu același design și echipamente, unde făceam cart elevii, la începutul voiajului, să ne obișnuim cu serviciul, să nu trecem direct în comanda mare să călcăm în străchini pe acolo. Parcă era și o stație radio școală. În mașină, aceeași gândire, totul proiectat amplu, echipamentele erau dublate, erau și două DG-uri complete în plus, totul pentru a oferi front de studiu pentru mecanici.

În anii ’80, nava avea relații relativ stabile de transport. Încărcare mărfuri generale Constanța, rar de la Dunăre cu completare Constanța pentru Casablanca și unul, rar două porturi nord continent, încărcare Anvers pentru Levant și casă. Mai niciodată voiajele nu săreau de două luni. Voiajul de practică al elevilor de la marina comercială era programat pentru anul III. Se pleca pe serii, începând cu luna martie, apoi iunie, la promoții mari, se discuta și de a treia serie.

Plecarea în voiaj era un imens eveniment și, pentru noi, o epopee în sine. Cândva în anul III, tovarășii de la ce-i (contra-informații, adică) începeau lucrul la dosarul pentru avizul de navigație … care dura ceva. Îți luau toate neamurile la puricat, mai întrebau în bloc dacă ascultă tac-tu Europa liberă și comentează în lift ce aude acolo, se interesau dacă spui bancuri, dacă sări gardul, dacă te mulezi pe profilul militarizat al școlii. După prima sesiune din anul III, în țol de oraș, încolonați, cu stângu’n tobă … procedam la pozat pentru carnet de marinar.

După un anumit interval de timp, avizele de navigație începeau să curgă. Nu neapărat în ordinea depunerii, în ordine alfabetică sau pe clase. Veneau sau întârziau. În luna martie a anului trei, se decreta prima serie. Plecau din toate clasele, pe facultăți, deci, funcție de avize. Seria nu mai făcea cursuri, ci avea parte de pregătirea de voiaj. Veneau oameni de pe la toate instituțiile să povestească cum să ne comportăm într-o situație sau alta … grănicerii, vama, căpitănia, Navromul, contrainformațiile, mind you

Cu vreo săptămână înainte de plecarea în voiaj, papa, tutu. Băgăjelu’, fiecare cu sacul în spate, uniforme, tot, eram îmbarcați la bordul m/n Neptun. Îmi aduc aminte cum ne-au obligat să ne scoatem de pe mâneci însemnele de an și gradele, în anul III, majoritatea eram elevi sergenți. Și să ne dăm jos cucii de pe șepci, ne-au dat crabi, mă rog, ancore, de la Navrom, să ne punem la șapcă … plecam în Vest, dușmanul ascultă, deh, vă imaginați ce putea face capitalismul putred dacă știa că un V auriu însemna sergent, iar trei liniuțe orizontale, roșii, ne poziționau în anul cel de-al treilea, brr, nici nu vreau să mă gândesc.

Am plecat în voiajul de practică cu Neptunul într-o marți, 13 iunie 1989 … mă rog, ne-am desprins de la cheu, din dana 13, pe 12 iunie , pe la unșpe jumate seara, dar se făcuse deja marți, când am ieșit dintre faruri.

5262

Paișpe puntiști, majoritatea de la noi din clasă, vreo doi, trei de la cealaltă, întârziați în aviz. Mecanici și electrici mai mulți, vreo 70. Puntea cu profesorii ei, mașina cu ai ei. Șef de practică un rangu’ ntâi, comandantul crucișătorului cu lansatoare de rachete din placaj, Mărășești. Nu-mi dau seama ce rol a avut el pe acolo, altul decât că a confiscat aparatul de fotografiat unui coleg, aparat destinat bișniței, să recunoaștem smerit.

Casablanca – Amsterdam – Anvers – Iskenderun – Istanbul, plecare 13 iunie, acostare Constanța 3 august 1989 … Dacă fac, un mic efort, îmi aduc aminte ce-am făcut în fiecare zi de voiaj. Noi, cei paișpe, am fost organizați în patru grupe care se roteau, trei zile cartul opt – doișpe, trei zile zero – patru, trei zile patru – opt și alte trei zile, premiu, veselari la bucătărie, ospătari, fată-n casă, ce era nevoie prin bătătură …575753_4590150313123_1234297477_n Echipajul era super rodat, același de multă vreme – Popescu Aristotel comandant, Nini Angelescu secund, nu mai știu cine era șef, Lia Adrian mecanic I, Sorin Bustea 2 punte, Călin Septimiu 3 punte, Lucică Gavriș telegrafist, nea Gică albanezu’, fratele lui Nicu Constantin, Florin Chirculescu doctor, nea Iliescu șef electrician, Viorel Păculea ajutor mecanic … erau și câțiva stagiari cu un an mai mari ca noi … Liviu Miroescu, Nae, Nicolescu Nicolae, comuna Rucăr județul Argeș, cum se prezenta când era un pic bine dispus, dar doar un pic, Cojocaru Bogdan de la punte, Geani Angheluță de la mașină, parcă mai erau câțiva.

Mă îndoiesc să pot fi suficient de explicit pentru a descrie impactul porturilor din nord continent asupra noastră. Puștani, foști pionieri, adolescenți ai anilor ’80 congruenți cu frigul din case și pauzele de curent și muncile agricole an de an și două, trei ore de televizor pe zi. Intrarea pe canalul Amsterdam, Anversul … Anversul era Mecca noastră. Primii shipchandleri veniți la vapor cu oferte de-ți luau ochii. Ne Niki Ducan, grec de prin Brăila, plecat după război și furnizor de orice toate pentru echipajele românești, mai era Vasile, pe un colț, prin centru, destinație pentru băieții rămași pe acolo … cred că și Pădure, ospătarul ajuns milionar și primar tot de-acolo s-a lansat în stratosferă.

Escalele în porturile din nord lăsau borne mentale tuturor. Neptunul avea statut special. Am fost primiți de reprezentantul Navromului la Anvers, ni s-a organizat o lecție deschisă de cel mai mare broker al Navromului, mister Zenveldt. Pentru elevi, Navromul organiza circuite turistice de-o zi, ne plimbau pe la obiectivele turistice majore, pe la morile de vânt și fabricile de saboți și prin piețele centrale, fie ele în Amsterdam, Bruxelles sau Anvers …

Și viața era frumoasă și noi tineri și, cu te miri ce-ul ăla cumpărat cu 90 de cenți pe zi cât era diurna și cafeaua de trântit la întoarcere, eram împărați.

Back to the bright present …

1922837

Personajul trist, nava școală Neptun, acostată la începutul anilor 2000 în dana 16, este demult tăiată. Mă doare inima numai când mă uit la cum s-a derulat tranzitul Bosforului în marșul spre Aliaga, împinsă de un remorcher, așa, în silă, cum duci o cotarlă păduchioasă spre eutanasiere. Sistemul de învățământ de marină din România nu mai e sistem. Până în acest an, când s-a reînființat liceul militar de marină, nu mai aveam licee de marină. Nu mai există școli profesionale, nu mai sunt școli de electricieni de bord sau de ajmeci, nu mai există navă școală. Există, în schimb, mirajul școlarizării superioare pe bandă rulantă care a făcut să existe două universități de marină și alte două colegii vocaționale, care toate produc aproape pe stoc. Până acum câțiva ani, maxim 15% din produse brevetau, despre calitate nu vorbesc, că n-am suficientă diplomație să mă rețin de la prostii.

Anversul din 1989 există numai în mintea unora dintre noi. Navele au devenit din ce în ce mai mari și stau din ce în ce mai puțin în port, la dane tot mai îndepărtate de oraș. Must-have-urile marinarilor români, Donna și Ne Niki și Vasile au închis demult obloanele. Fabrica General Motors din apropierea danelor Navromului s-a transformat în cinematografe și un Decathlon. În Falcon Plein, adică în zona destinată celei mai vechi meserii din lume, în mijlocul străzilor cu tanti surâzătoare în vitrină a răsărit o prozaică stație de poliție care supraveghează ca actul copulativ plătit să se desfășoare în liniște.

Din echipajul Neptunului de altădată … Captain Popescu este la pensie, nu de multă vreme, a navigat mult după 60 de ani. Secundul nu știu pe unde mai e, Adi Lia era om de afaceri, avea niște nave de agrement prin București, Sorin Bustea a murit nedrept de tânăr, la câțiva ani după 1989, răpus de un cancer. Tot de cancer a murit și Vasile, din 23 august, motoristul care îl întrupa pe Neptun, naș al câtorva mii de ofițeri, la primul voiaj ca elevi, cea mai fotografiată persoană din flotă. Septimiu navigă, comandant de superyacht, iar dom’ doctor se luptă cu sistemul ticăloșit din sănătate pe la televizor. Ofițerii și profesorii noștri, unii ne-au lăsat să ne batem capul singuri, pe aici. Domnul Beziris în 2008, rangul întâi Ranca, de la marinărie, acum vreo cinșpe ani, nea Costică, rangul I Constantin Constantin, șeful catedrei navigație s-a dus în 2013. Alții, cei foarte tineri atunci, luptă încă. Vasile Dobref e dom’ profesor în Academia Navală, iar Teo Popa mi-e coleg la centrul de perfecționare al marinei civile.

Timpul a trecut și multe s-au întâmplat de atunci, cu lumea, cu noi, cu fiecare dintre noi. Nu sunt apologetul vremurilor trecute și înțeleg, chiar explic și altora, de ce sistemul a făcut implozie și flota comunistă s-a dus dracului. Ce nu pot explica este de ce nu am pus nimic corect în loc.

Și mai e un lucru interesant. Cu toate mizeriile pomenite, și frig și muncile câmpului și lipsurile de tot felul, aveți cuvântul meu de onoare că nu mi-a fost, o secundă, rușine că sunt român. Iar cum eram, disciplinați și-n în uniforme și aranjați, la patru ace, în mod cert nu inspiram nimic de care să ne fie rușine, ba dimpotrivă.404187_325634324124878_829259697_n Acum, la cinzeci de ani și aproape 30 de la voiajul meu cu Neptunul, după ce, într-un final, am realizat că România pe care mi-am dorit-o nu există pentru că în fiecare zi ne mai oferă un motiv care ne umple de jenă, nu mai pot spune treaba asta.

Foto 1: m/n Neptun, in her prime, underway in the English Channel. Foto 2: elev sergent nemărturisit Adrian Enache, promoția 1988, Facultatea Electromecanică Navală. Foto 3: m/n Neptun spre ghilotina, 2006. Foto 4: elevii sergenți undercover Lucian Iordache și Laurențiu Mironescu, la Delft. În fața fabricii de saboți, iulie 1989.

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame