Week-endul trecut am exersat o întoarcere în timp. În calitate de aparținător. Aparținător de nevastă, cu ocazie de aniversare a timpului care-a trecut de la absolvirea liceului. Liceului ei, adică al nevestii. Și chiar dacă nu eu am fost protagonistul liceului și nici al evenimentului, am făcut un pas într-o lume cunoscută, aia a unui liceu de matematică-fizică de  dinainte de 1989. Atât de cunoscută încât aproape că mi-am zis că a fost evenimentul meu.

Și mi-am adus aminte de-o discuție pe care am purtat-o cu secretara liceului Mircea cel Bătrân din Constanța, același pe care l-am terminat și eu, cu ocazia înscrierii fiică-mii, care l-a absolvit și ea între timp, deh, fuge timpul ăsta de n-ai să vezi.

Doamna Enache era din 1962 la liceul Mircea, când am dat eu examen de admitere, era acolo de douăzeci de ani deja. După alți aproape treizeci, a prins-o și pe fii-mea. De când am terminat eu liceul noi am mai vorbit, dar parcă niciodată n-am avut atâta sarcină pe umeri după o discuție.

Cum e, doamnă, cu școala acum? Seamănă cu ce era pe vremea noastră? Nu vroia să comenteze, o dădea după cireș, dar la un moment dat s-a vărsat … Cum să fie, măi Laurențiu? Precizare: măi, Laurențiu pronunțat fără pauză, de parcă m-ar fi chemat Măilaurențiu … acum totul este dat peste cap, copiii nu mai vin cu cei 7 ani de acasă. Părinții umblă care-ncotro după bani, viața e scumpă. Copiii cresc la televizor sau la calculator, nu mai socializează, iar aici, hm, se comportă cum se comportă. Profesorii se impun din ce în ce mai greu. Elevii au note foarte mari, eu nu-mi aduc aminte ca înainte să vină unul să chestioneze profesorul de notă, că de ce n-a luat zece… Zece, m-am gândit, ha, cred că n-am avut mai mulți de cinci de zece în patru ani de liceu. Bun, ce se mai întâmplă cu cei de pe vremea noastră? Păi, doamna Mărgeanu a murit de ceva vreme …Doamna Mărgeanu era colega ei, tot pe inventarul liceului, avea o bunăciune de fată cu un an mai mare ca mine. Cristian, prietenul tău Țapu, cum îi ziceați voi, s-a dus în 1995 în noaptea de Revelion. Infarct. Johnny e retras în munți, pensionar … Pietreanu, de română, a fost de parcă n-a fost, a murit de inimă, pensionar, neînsurat, fără copii … a venit un nepot, l-a luat la Belitori, Teleorman și gata. Baltag a murit. Și Angelescu, directorul din vremea ta. Purcica? Aia care vroia să mă dea afară în clasa a doișpea? A murit demult, săraca femeie, iar tu meritai, că erai obraznic și impertinent și provocator, las’ că știu eu. A murit și Fărâmiță, Vașcu, de tehnologie, un om liniștit și credincios liceului.

Profesorii intrau și ieșeau în și din cancelarie în timp ce vorbeam. Un fost coleg e prof de mate. Altul, de religie, auzi la el. Când am auzit cât câștigă, m-a apucat leșinu’, ce pretenții să mai ai … Doamnă, dar cât câștigau pe vremea ailaltă? Măilaurențiu, nici atunci nu erau salariile de speriat, dar nu de mizerie, asta în niciun caz. Mai ții minte cum, înainte de examene, vă luau la pregătire duminica sau în timpul practicii? Caracter frumos, iubeau liceul ăsta … și acum sunt oameni care țin la școala asta, dar la salariile astea parcă începi să-ți pui întrebări în fel și chip.

Cu Vașcu, inginer, am făcut nu știu ce tehnologii, oricum, nu era nimeni atent la orele alea, iar el nu se supăra, era gășcos și relativ tânăr, a murit relativ tânăr. Am mai avut câțiva adevărați. Lucian Taciuc, fost elev al liceului, peltic și haios și super șmecher. Ne-a venit în clasa a XI-a, cu halat albastru și bască cu moț, proaspăt ieșit din facultate. La prima oră a căzut cu scaunul proptit accidental cu unul din picioare într-o gaură din podium, am râs până am crezut că fac pe mine. Deși aiurit aparent, avea o minte brici și golănaș, plus că juca bridge la nivel de lot național. După 1989 a avut viață de film, însurat prin Elveția și a ajuns om de afaceri. Vine când și când prin Constanța. Mai tânăr un pic, tot fost mircist, Antonoaie Zepa Dan, absolvent de istorie, l-am avut la organizarea producției, o bălărie tembelă predată dintr-o cărticică pe care am pierdut-o din primele zile de școală în anul patru și am supraviețuit bine mersi. Băiat adevărat și ușchit la vorbă și-l imita pe Johnny în clasă … parcă-l aud: ia, închideți crăticelele și scaiețelele …

Dar doamna Leahu? Săraca, e născută în 1926, încă trăiește, dar a avut un mare necaz acum vreo doi ani … și-a îngropat nepotul, mort la 24 de ani. Tragedie … Englezoaicele? La pensie … doamna Gomoiu prima, Bistrițeanca a urmat imediat …

Am aflat de toți vorbind cu doamna Enache. Copiii lui Țapu, care cu cine s-a căsătorit, reușiți, ingineri, fiecare cu cariera lui. Doamna secretară mi-a luat toți membrii familiei anilor ‘80, care mai era, care a murit, cum, copiii ce fac și pe unde sunt. Faiter, responsabilul coșmarului care-a fost ora de română în ultimii doi ani de liceu, navetist spre și dinspre America, la fiul cercetător în bio-chimie pe acolo …

Da, doamnă, m-am pleoștit, așa. De ce, măi? Păi au murit o groază, iar profesorii ăștia erau niște personalități, așa, nu-ți vine să crezi că mai mor, că o duc rău … moare ăla și vine nepotu’ de la Belitori … Ete, fleoșc. Pentru tine trebuie să rămână personalități și să-i respecți. Acum … acum sunt alte vremuri. Lumea dă din gură și nu face nimic. Ar trebui făcut ceva cu prezentul. Da, ar trebui

De la discuția asta au trecut 6 ani. Doamna Enache nu mai e secretara liceului Mircea. La gașca profesorilor care nu mai sunt s-a adăugat și Johnny, dus în septembrie 2013. Acum câteva luni s-a dus și doamna Leahu. Clădirea e tot acolo la fel de familiară ca întotdeauna, se consolidează și înnoiește din mers, fonduri se mai găsesc. Liceul, care nici nu mai este liceu ci colegiu național, s-avem pardon, a rămas printre primele locuri în țară ca performanță … dar e ceva nedefinit, sau poate definit de cele spuse de doamna Enache, ce mă împiedică să îl mai consider biletul sigur spre o viață mai bună cum era odată, când se afla la originea carierelor multor constănțeni care n-au trăit degeaba.

Lumea s-a schimbat și suntem foarte diferiți de copiii noștri, incomparabil mai mult decât eram noi față de părinții noștri. Sunt certe momente în care nici nu părem a avea  instrumente pentru a ne apropia de ei și e păcat, că viața noastră va intra treptat în mâinile lor și s-ar putea să nu ne placă ce vor ști să facă cu ea. Eh … gânduri de om bătrân, transportat într-o lume în care toți erau tineri și ne chinuiau cu matematica și fizica în amfiteatrul de mai jos unde am învățat în treapta I și nu plecau duși pe brațe de nepoți de la Belitori …

IMG_0508

 

 

Reclame