Am o nedumerire, tovarăși. O mărturisesc aici. Nedumerirea provine din reacția pe care o stârnește aproape orice apreciere la realizările perioadei anterioare seminarului securității din decembrie 1989, seminar încheiat cu un workshop practic, cunoscut sub numele de revoluție.

Nu știu dacă am spus vreodată ce bine era atunci, adică înainte, deși era. Normal că era. Noi eram copii, bunicii trăiau, părinții trăiau și erau tineri, percepeam greutățile vieții în altă cheie față de un adult. Viața era organizată altfel, foarte altfel. De fapt, viața era organizată. Acum nu e, dar eu, fiind mult prea junior atunci, nu dețin date pentru a comenta dacă era mai bine sau nu. Iar datele pe care le dețin nu le generalizez deși s-ar putea, pentru că nu erau mari diferențe între unii și alții, atunci.

Aprecierile mele sunt eminamente tehnice și izvorăsc, mai degrabă, din neputința zilei de azi decât din apologia realizărilor de altădată. Deși … realizări au fost și cred că un soi de laudatio n-ar strica, mă gândesc. Și poate ne-ar seta un benchmark … băi, podul de peste Canal de la Agigea a fost construit în 10 luni, ecluzele în 18 luni, ce-ar fi să încercăm să le reparăm în tot atâta timp și nu în șapte ani, eh?

Iar România a avut realizări, da. Eram mai conștienți de poziția noastră în lume și făceam mai bine uz de ea, parcă. Comerțul exterior cu piețele lui, alea care erau, exportul de expertiză în construcții, care pe unde, Iran, Irak, Tunisia, Algeria, Maroc.  Mai înainte, finalul anilor ’60 și anii ’70, România trimitea profesori prin Africa de vest, îmi aduc aminte, am avut doi profesori de geografie, madam Chiriacescu, aka Papagal de Guineea și Marcel Gonzo Ionescu cu stagii îndelungate pe-acolo … România pregătea studenți din țările în curs de dezvoltare … și-acum, după atâția ani, mai aflăm de la gazetă despre vreun ministru din nu știu ce țară care își întâmpină delegațiile din România vorbind românește corect și cu accent. Corect, nu gestionam stratosfera lumii, dar contam pentru cei de mai jos. Acum nu mai contăm pentru nimeni, nici măcar pentru noi.

La nivel macroeconomic? Hm … Regularizarea principalelor cursuri de apă, Vidraru, Bicaz, Porțile de Fier, electrificarea, centrala nucleară, rețeaua feroviară, alfabetizarea, combinatele siderurgice, flota, Canalul Dunăre Marea Neagră și ălălalt, cel mic, pân’ la Midia, rafinăriile, portul Constanța, șantierele navale. Astea sunt realizări adevărate, de-o magnitudine care ar conta pentru absolut orice stat din lumea asta dar în ceea ce ne privește, sunt aventuri aproape de negândit azi. De negândit. De ce? Pentru că astăzi s-a schimbat lumea întreagă, nu numai lumea noastră. Partea proastă e că noi ne-am schimbat mai mult decât restul, iar schimbarea a fost în rău. Am uitat ce știam odată, ne-am pierdut deprinderile pe care le-aveam. Ce-am câștigat? Eh, multe. O educație dinamitată, false modele, un mod de viață superficial, zgomotos și de prost gust. Restul sunt doar consecințe.

Am avut parte de aprecieri în fel și chip dacă m-am aventurat pe Facebook în vreo apreciere a ceea ce consider eu realizare originară în perioada de dinainte de ’89. Nostalgic, odraslă de nomenclaturiști și așa mai departe. Cum de mi-am permis … când ni se oprea lumina și nu aveai ce mânca și nu mai știu ce. Adevărat, ni se oprea. Și comunismul a făcut posibile enorme abuzuri și proprietatea a fost desființată și multe familii au fost călcate în picioare și de toate. Dar una-i una și alta-i alta. Fiecare perioadă are parcursul ei de vome și umilințe. Sunt convins că asta pe care o parcurgem le are pe-ale ei. Cu realizările stăm mai prost …

Acum vreo cinci ani, la început de drum într-o companie privată, cineva mi-a pus o întrebare pe care n-am s-o uit, pentru că rezumă foarte clar ce fundație s-ar cere unui manager al unei organizații. Al oricărei organizații, indiferent ce nivel …  Domnu’ director, aveți de gând ca aici să vă fie prima casă, sau …

Prima casă. De asta avem nevoie. România să fie prima casă pentru președinte, pentru politicieni, pentru servicii, pentru sistem. Dacă aș fi convins că e așa, nu prea m-ar interesa că ascultarea convorbirilor telefonice este îndeletnicire la nivel național …

Până una, alta rămânem cu exercițiul comparației … școala atunci și școala acum, nivelul de alfabetizare, bacalaureatul atunci și bacalaureatul bariera peste care nu trec decât patruj’ la sută dintre absolvenții de liceu, politehnica destinație cvasi generalizată atunci și fabricile de absolvenți care mestecă prin ceață de acum, sportul de masă de atunci și sportul macdonald-izat de acum, fabricile și uzinele și râul și ramul și barajele și vapoarele și vacanțele și taberele și tot așa, la nesfârșit.

Prima casă, deci. Prima casă și împăcarea cu trecutul, așa cum a fost el. N-ar trebui să fie greu, după multă lume, arăta ceva mai bine decât prezentul.

167400_168448593200368_7548713_nAgăț aici niște fotografii ale domnului Lazăr Dinu căruia îi mulțumesc pentru dovada în imagini că am fost și altfel și pe care îl invidiez sincer că a apucat așa vremuri în Costineștiul anilor ’80, nemetastaziat de manelismul prezentului.

981815_617072468337976_1912157069_o

 

 

 

 

 

 

 

Reclame