Don Pedros reloaded

Cred că toți avem figuri pe care le atașăm unei anumite perioade din viața noastră. Persoane alături de care am petrecut o anumită perioadă sau alături de care am avut o anumită îndeletnicire. Și suntem obișnuiți ca figurile alea să fie mereu cu noi, mereu disponibile. De cele mai multe ori, indiferent ce perioada de timp ne separă, ce drumuri diferite luăm, figurile alea chiar ne sunt mereu alături. Nu ne auzim des, ne vedem și mai rar. Dar când dai unul de altul, anii chiar nu mai contează, discuția se reînnoadă de unde-a fost lăsată. Cu mult, mult timp înainte. Ca-n telenovele.

Până-n decembrie ’89, eram student militar la Facultatea Navigație, secția marinei civile, la Institutul de Marină Mircea cel Bătrân din Constanța. În decembrie ’89 mai aveam vreo lună până la ultima sesiune de examene din școala de marină. O sesiune ușoară, cu specialități … navigație ortodromică și loxodromică, drept maritim, economie, nu mai știu. Ar fi urmat plecarea în stagiu, câteva luni. La 23 august 1990 am fi fost avansați locotenenți, trecuți în rezervă imediat și încadrați la Navrom Constanța să muncim în lumea largă. Ăsta era scenariul după care s-a desfășurat viața tuturor promoțiilor de absolvenți mai mari, asta ar fi fost și inserția noastră în viața civilă.

N-a fost ăsta, pentru că decembrie ’89. Toate s-au răsucit cum nu ar fi bănuit nimeni. Secția marinei civile s-a rupt de școala militară și a apărut Institutul de Marină Civilă care ne-a ținut un an în plus studenți. La desprindere, alături de foile matricole, am primit și livretele militare completate cu grade de trupă … marina militară s-a supărat pe noi și ne-a sancționat prin degradare, spre exemplu, după aproape 4 ani de școală superioară militară de marină, eu am gradul de caporal, să trăiți. Eh, asta e, am supraviețuit și caporal toți anii ăștia …

Obișnuiți să nu ne gestionăm singuri timpul, ne-am pomenit brusc fără obligații. Deodată, ziua evolua pe altă orbită, fără program de dimineața, fără sectoare, fără vânătoarea continuă a învoirilor și plecatului din școala ale cărei garduri te cam strâng după atâția ani de militărie. Pomenit cu o neobișnuită vacanță de vară de 3 luni am făcut ce-am făcut și am plecat într-un voiaj.RMV in bulau

Navă de 4.800, cargou, Rîmnicu Vîlcea, voiaj bun, marfă pentru Bilbao, Nantes și Anvers, echipaj format și-o atmosferă de familie, tot am avut impresia că toți au plecat în vacanță și nu la muncă. Comandant tânăr, până-n patruzeci de ani, la punte secund, ofițer doi și doi ofițeri 3, al doilea dormea la pilot, lângă comandă … era o aglomerație acolo, abia am găsit loc într-o cabină pe bordul motoriștilor, cu încă un băiat cam de vârsta mea în baracă.

Puștan pilos fiind, cu tată cunoscut în flotă, am întâlnit o lume circumspectă, eu oarecum la fel. Încă student, fusesem îmbarcat timonier. Timonierul ofițerului II, deci cart 0 – 4. Cart și la baracă. Prima persoană care a rupt rutina asta restrânsă a fost don Pedros. Eu l-am poreclit așa. Așa i-a și rămas numele printre noi. Avea 40 de ani atunci. Ajutor mecanic. Din Bălcescu de Constanța. Școlit, era prin anii ’70 o școală de profil la Giurgiu, de doi sau trei ani. Bună școală, cât am mai navigat cu echipaje românești știu că erau apreciați. Meseriaș adevărat, muncitor. O fi văzut că sunt la colț, că sunt reținut, m-a îmbiat la vorbă, m-am relaxat și am devenit și eu parte a echipajului, nu numai a listei de echipaj. El fiind la mașină, eu la punte, nu ne ciocneam coatele în timpul programului, eu făceam cart de noapte. Cu toate astea, ajunsesem ca timpul liber să-l petrecem împreună. El m-a învățat să joc table. Table lungi, ca la vapor, ghiul, prizon și frizerie … Și acum, după atâta vreme, când joc table, îmi vin în cap expresii de-ale lui. M-am lipit de el. Și el de mine. Când a împlinit 41 de ani în voiaj, pe la începutul lui septembrie, doamne, ce glume de autobază și-a încasat … Don Pedros? Patruj’ de ani trecuți, dai din fund și zici că f…. Puști găozar … Și el râdea de se prăpădea.

Am ajuns în țară prin noiembrie, anul 5 începuse de mai mult de-o lună, am rămas să-mi termin școala. Mai mult de jumătate din echipaj a coborât, comandantul, secundul, doiarul de punte, șeful mecanic, parcă. Don Pedros a rămas pe vapor, nava a avut belele, era să se ducă la fund în Biscaya, cu axul de la clapeți torsionat, chiar la 1 ianuarie 1991. I-a remorcat Bobiță Gheorghiță cu Baziaș 2, la Brest, după ce și-au tras toate bandulele și balansau între valuri. Au stat jumătate de an la Brest, s-au înfrățit cu primăria, au fost vizitați de ăia în țară când nava a ajuns înapoi acasă, n-ai să vezi. Așa era lumea odată.

Am revenit pe vapor după absolvire, ofițer III, cu același comandant și fostul ofițer doi secund. Primul voiaj Alicante și iar Bilbao. La Alicante, încercând să desfacă o autoclavă înțepenită, don Pedros și-a avariat o vertebră, a dormit la infirmerie vreo săptămână. Și, ca să nu se simtă izolat și nebăgat în seamă, în marș spre Bilbao, într-o noapte, l-am scos cu pat cu tot sub barca din babord și, la semn, un grup de bocitori de profesie dotați cu lumânări, cu prosoape, am început să-l jelim îndurerați: Un’ te duci tu Petre, în frigul ăla și întunericul ăla. Petree, de ce nu te scoli, tu, Petreee… Și s-a sculat, omu’, năuc… în tânguielile noastre. Îi făcusem și turtă. Pot să confirm prezența lacrimilor. De râs. Asta era lumea noastră, atunci. Irepetabilă. Nu idealizez, nu toate echipajele erau la fel, nu toți oamenii sunt la fel. Vapoarele bune însă, echipajele bune plecau de plăcere în voiaj. Erau oameni care nu lăsau vapoarele cu anii. Vapoarele deveneau căminele noastre. Coeziunea unui grup de bărbați nevoiți să lucreze împreună în condiții complicate, camaraderia care se creează sunt sentimente extraordinare. Mă simt norocos și recunoscător că le-am trăit. Și mândru.

Cât am mai navigat, când am putut, pe dom’ Pedros l-am luat cu mine. Am făcut voiaje împreună, ture, staționări, sărbători și Revelioane. Nu m-a prins comandant. Îmi pare rău, nu i-ar fi fost rușine cu mine. Timpul trecuse, companiile noastre se zbăteau cu greu, navele românești aveau probleme de tot felul, care tehnice, care arestate. Oamenii buni plecau pe capete la companii străine. Don Pedros a avut probleme cu inima, a fost și internat. N-a mai putut naviga, s-a pensionat medical.

Am rămas și eu la uscat. Viața m-a aruncat în diverse colțuri. Ne-am mai auzit câteodată. Ne-am și întâlnit de câteva ori. Rar. Vă puteți imagina că m-a sunat pe 24 martie 2008, în ziua în care am împlinit 40 de ani? La 6.50 dimineața. Ce putea să mă întrebe? Domnuuu’ Comandant? Cum e cu ăia patruj’ de ani? Să vă văd…

Don Pedros chiar s-a dus în întunericul ăla în 2011. 61 de ani. Inima. N-am știut, am aflat după vreo lună. Am sunat și restul mușchetarilor, cum au fost de găsit. Deși nu-l auzeam, nu-l vedeam, știindu-l pe undeva prin zonă îmi făcea bine. Era don Pedros, omul mereu zâmbitor, marinar super-adevărat, o persoană care știa să facă absolut orice, de la o decarbonizare de turbină de auxiliar până la maioneză cu usturoi. Chiar și cu inima-n pioneze mă gândeam că el nu se poate strica.

De când s-a dus m-am gândit la don Pedros mult mai mult decât înainte. Eu l-am echivalat pe don Pedros cu șablonul bărbatului muncitor, responsabil și decent și băiat valabil. Nu mai există condițiile în care oamenii se formează decenți și cumsecade. S-a schimbat lumea toată și noi odată cu ea. S-a schimbat categoria de vertebrate cunoscută sub numele de bărbați … parcurgem un amplu proces de pizdificare. Se găsesc din ce în ce mai puțini bărbați care să nu-și fractureze măcar un deget când pun mâna pe un patent sau pe o șurubelniță, care să schimbe o roată sau măcar butelia, care să te scoată din vreo belea doar că așa-i sportiv sau care să-și asume decizii în orice.

Azi noapte, între noi, în formulă de echipaj de avarie, a circulat o fotografie în trupă completă, la o masă de Revelion, în careul marinari de pe Rîmnicu Vîlcea. I-am trimis-o și doamnei Timofte, adică dona Pedros, care mi-a mulțumit că nu-l uităm. Mulțumirile sunt în sens invers, le datorez eu că am a nu uita așa om.Scanare 3

Foto, de la stânga la dreapta: Mihai Vasile of. II mecanic, Tiberiu Rînceanu, șef electrician, Laurențiu Mironescu, secund, Petre don Pedros Timofte, ajutor mecanic, Dan Marioara șef timonier.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s