Acum câțiva ani m-am produs pe tema unui film de dinainte de lucrarea de doctorat a securității din 1989, pomenind despre el într-un anumit context.

Pe Romanian imdb wannabe, Cinemagia, filmul are următoarea prezentare: „(…) cineastul îmbrățișează din plin, în Salutari de la Agigea, conformismul politic cel mai deșănțat, închinând osanale șantierului sclavagist al Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde Ceaușescu ordona să fie aduși la munca silnică (așa-zis „patriotică”) elevii de liceu, studenții și soldații”.

Salutari_dela_Agigea_1348682202_1984

Cineastul este, de fapt a fost, că a murit, Cornel Diaconu. Avea între 30 și 40 de ani în anii ’80 și un portofoliu de filme destinate tinerilor de-atunci dintre care unul, Te salut, generație în blugi, a fost și interzis până după lovitura de stat din ’89. Domnul Diaconu nu a fost vreun Spielberg, corect, dar parcă nu merită nici lăturile din așa zisa prezentare … care prezentare e și aia la limita incorectului.

Filmul este scurt, puțin peste o oră, simplu și alert. Personajul colectiv este un grup de liceeni filmat în ultima zi de școală din clasa a XI-a și care este trimis să se odihnească patriotic, în timpul vacanței de vară, la Canalul Dunăre Marea Neagră, ctitorie a regimului Ceaușescu.

La locul operațiunii de construire a anterior menționatei ctitorii, liceenii sunt așteptați de un Șerban Ionescu, post Ion, dar în floarea tinereții, șofer fruntaș pe orice e nevoie pentru îndeplinirea misiunii șantierului. Din grupul de liceeni lipsește, inițial, premiantul pilos, scutit de și anume mă-sa, împotriva voinței lui de a nu se coti, deci copilul avea fond bun, cotoarba de mă-sa, nu. Premiantul, Nicolae Caranfil abia ieșit din adolescență, student probabil la epocă, biruie blocajul matern și ajunge și el, cu o echipă de filmare de la tineret, la locul unde, prin efortul liceenilor noștri, Dunărea se unește cu marea. Cu marea cea mare.

Membrii grupului se strâng unii în alții și se maturizează văzând cu ochii. Șerban Ionescu dă să se însoare și chiar reușește, după ce face un tur de forță verificându-și propusa, de care auzise că ar fi fost cercetată pentru nu știu ce, dar nu contează, a trecut examinarea și nunta s-a întâmplat, cu liceenii noștri oaspeți la nuntă.

Filmul se termină cu secvențe din documentarul realizat de echipa de filmare cu care aterizase și premiantul, care sfârșește schimbând priviri semnificative cu realizatoarea.

Nu cred că am uitat ceva. Ceea ce nu are cum explica Cinemagia sau alți critici desprinși emoțional de perioada cu pricina este cât de multe dintre reperele vieții noastre de dinainte de 1989 sunt condensate în acest film.

Uniforma de liceu, sarafan, bentiță, costum bleumarin, cravata, matricolă … Trenul, doamne, trenul cu zgomotul ăla care ne-a petrecut și ne-a adus toți anii de școală în și din tabere, cantonamente, deplasări și vacanțe. Gara Constanța, în 1983 arătând suplă, avântată, amplă, cu piatră de Dobrogea, mai aproape de o gară aeriană decât una feroviară, iar în așteptarea lui Șerban Ionescu ce se putea auzi altceva decât Radio Vacanța? Numai când îi ascult pe Marian Bistriceanu și Paul Grigoriu mi se face pielea de găină …

Pe parcursul filmului, tovarășii liceeni își biruie copilăriile și ajung fruntași. Fruntași în câmpul muncii. Așa ajung recompensați cu o învoire la Costinești, Costineștiul care înainte de ’89 nu prea admitea persoane peste 30 de ani pe acolo … cu Toni Grecu moderând prestația lui Silviu Petcu de la Divertis în calitate de Neptun bărbos la Serbările mării. Costinești.jpeg

Salutări de la Agigea este un film de propagandă, corect. Conține toate elementele care trebuiau împinse în fața ochilor publicului în formare. Liceenii muncesc în vacanța de vară pentru patrie, premiantul luptă cu părinții pentru prezența în cadrul grupului, Șerban Ionescu se luptă pentru celula de bază a societății și se însoară, furnicarul ăla imens de oameni, adevăratul personaj al filmului, se luptă cu pământul, cu piatra, cu orice și realizează lucrarea, Canalul, în speță. Totul în viață se realizează cu luptă.

Propagandist sau nu, povestea salutărilor este veridică, întâmplabilă. Recunoști situații și ipostaze, ceea ce nu aș putea spune despre niciunul dintre filmele românești de după 1989 în care, indiferent ce perioadă tratează, par o oglindă în care dacă te uiți, îți vezi urechea-n gură sau în mijlocul frunții.

Filmul are, clar, veleități documentare, este un benchmark pentru tot ce a făcut dezmățul ăsta de după ’89 dintr-o țară construită cu efort de câteva generații bune. Ca utilizator de infrastructură de transport naval, vă pot spune cu mâna pe inimă … în acest moment nu există o companie sau consorțiu în Europa capabile să pună în operă, în același interval de timp, o lucrare de anvergura Canalului Dunăre Marea Neagră. La care lucrare, dacă ar exista, ar participa numai companii de pe afară, 2 angajați și 6 laptopuri, opt toți, care ar redefini șantierele sclavagiste, angajând români ca excavatoare și repatriind profiturile. Cine nu reușește participarea se regăsește în lungul șir al contestatarilor blocând lucrări prezente sau viitoare sau reclamând corupția generalizată din această țară plină de mituiți dar fără mituitori.

Gara Constanța de azi este o vomă. A fost modernizată acum vreo 15 ani și arată ca un coșmar. Între timp, a mai aterizat și-o epavă a poliției de frontieră, pe acolo, suntem oraș de marinari, deh … cu vapoarele stăm mai prost, epave mai găsim, pe la toate intrările în Constanța plus asta de la gară, potrivită în peisaj fix ca un cocoșat de gard.

Radio Vacanța s-a dus, nu mai emite de pe la mijlocul anilor ’90. Nu prea mai avea ce căută în spațiul nostru fonic. Radio vacanța însemna libertate, o libertate indusă ascultătorilor de exprimarea în engleză și franceză și germană, de calitatea muzicii, nimic diferită de ceea ce era pe-afară. Acum, libertate are toată lumea și este exersată în fel și chip, spre exemplu muzical, sub formă de manele care se dovedesc mai aproape de mentalul românului decât câștigătorul topului Radio vacanța 1981, Phill Collins. Radio vacanța însemna vacanță, iar vacanțele nu prea mai sunt vacanțe. Mamaia nu mai e stațiune de odihnă ci un soi de întrecere dintre prostul gust și kitsch. O zi bate unul, o zi bate celălalt. Valabil și pentru Costinești, mutilat de un primar aflat pe inventar de vreo douăj’ de ani care l-a adus la nivel de tarabă grețoasă, plină de chinezisme și șaorma cu de toate … terenurile de sport sunt o ruină, spațiile verzi sunt cucerite de exprimarea arhitectonică a tot felul de tembeli cu bani. S-a dus spiritul ăla de libertate a oamenilor foarte tineri și deștepți, liceeni și studenți, duse Serbările mării, duși Divertișii …

11224881_1028577300497240_2569992555435442690_n

L-am ascultat aseară pe academicianul Dinu Giurescu spunând o chestie pe care nu credeam s-o aud de la cineva care și-a luat lumea-n cap la 60 de ani, emigrând pentru că i-a fost dărâmată casa de regimul comunist. Lumea are acum libertate, da, poate pleca unde dorește, dar o ducem noi mai bine ca înainte? Nu prea cred …

Sunt de aceeași opinie. E mai rău, nu neapărat pentru că înainte era bine ci pentru că ceea ce se întâmplă de ceva vreme este realmente catastrofal. Dacă am reușit ca, după 28 de ani, să-l reevaluăm pe Ceașcă de maniera în care ar conta în niște alegeri astăzi, în mod cert am manevrat prost țara asta. Și realizezi astea cu lucrurile mici, cum ar fi o trompetă de film, la care m-aș fi dus doar târât altădată, film ajuns astăzi dovadă că am fost și altfel.

Disclaimer: Fotografia cu Divertis + invitații de pe terenurile de sport de la Costinești, cum intri, pe dreapta este preluată de pe profilul de Facebook al domnului Andrei Partoș.

Anunțuri