Aveam 20 de ani când am văzut cu ochii mei ce-ți poate face marea. Și cum am văzut, împreună cu alți colegi, am cărat un coșciug. În el, un băiat de 25 de ani, coleg mai mare, fost baschetbalist în compania sportivă a Institutului de Marină, absolvent al promoției 1987, Facultatea Navigație. Un băiat pentru care cariera pe mare a însemnat un an și câteva luni.

Despre nava Sadu s-a tot scris. Un cargou mic, de 4.800, aparținând secției I a Navromului, compania națională de transport maritim. Construit în 1976, Sadu se apropia de așa prescurtatul RK2, adică reparația capitală pe care o parcurgea cam orice navă a întreprinderii socialiste de transport maritim odată ce împlinea 12 ani. La 12 ani sau prin preajmă, navele se scoteau din exploatare perioade lungi de timp, zăceau prin șantiere cu lunile, dacă nu cu anii, echipajele lor stabile se risipeau pe alte nave, apăreau echipaje de umplutură, care dădeau pontaje sau ofițeri stagiari fără pile sau băieți care își asumau perioade de șantier în speranța că vor prinde rădăcini după reparația capitală.

Sadu n-a făcut excepție de la regulă … se apropia de capitală, drept pentru care tocmai făcea niște alimbări, adică voiaje Constanța – Galați cu materie primă pentru combinatul siderurgic de la Galați, marfă care nu ar fi putut ajunge în siguranță cu nave mai mari pe motive de pescaj. Bun, deci nava a descărcat minereu la Dunăre, după care a pus pe drum spre Constanța, a ieșit de la bara Sulina pe 1 decembrie pe zi și a ajuns seara târziu, la rada Constanța, că n-a avut intrare la sosire.sadu

A doua zi, pe 2, se montează marea, nava era în balast, ancora a grapat, echipajul a dat să schimbe locul de ancoraj, n-a plecat mașina, motor DKRN rusesc, bun, dar pleca greu, de regulă … când a plecat, nava era deja prea aproape de stabilopozi, se lipește de ei, bordajul cedează, nava se scufundă, două treimi din echipaj se duce, o treime scapă.tributul-marii-27-de-ani-de-la-naufragiul-navei-sadu-in-care-au-murit-15-de-marinari-133818

Mi-l aduceam și nu mi-l aduceam aminte pe Adrian Preda. Un băiat înalt, subțire, cu mustață. Jucase baschet în Institut. Fost sportiv, adică de-al nostru, s-a ajuns la concluzia că este normal ca noi, cei rămași în compania sportivă a școlii, să fim lângă el când pleacă de tot. Nu știu cum am ajuns eu în detașamentul ăsta de câțiva reprezentanți acolo, că erau alții care îl știau, cu care jucase baschet … oi fi vrut să chiulesc de la ore, eram anul III și hârșâit deja de armată, cu toții eram în perioada în care eram în stare de absolut orice numai să plecăm câteva ore din Institut.

Stătea pe diagonală de poșta din Tomis III într-un bloc de 10 etaje, lung, cu multe scări, se intra prin spate, pe undeva. Nu mai știu la ce etaj, cert e că maică-sa a bufnit în plâns când ne-a văzut în uniformă și a început să ne spună cum îl petrecerea cu privirea când se suia în tramvai, câteva stații pe care le avea până la institut, copil făcut la bătrânețe, tragedie imensă, ce să mai … Nici nu mai știu cum m-am războit cu restul zilei, scos sicriul, cărat la mașină, mers cu el la cimitir … ochii ăia secați, de mamă distrusă, nu i-am uitat nici acum, după 29 de ani împliniți pe 2 decembrie și nu am să-i uit în veci.

După ce-am intrat în pâine i-am mai întâlnit numele, pe-o listă de echipaj de la Rîmnicu Vîlcea, în reparație capitală la Brăila unde-a nava stat vreun an jumătate, din 1987 începând. S-o fi săturat săracu’ de șantier, ce și-o fi zis, mă duc pe Sadu, pe mări și oceane. Și s-a dus. Exact pe mare s-a dus. N-a fost singurul proaspăt absolvent care s-a dus, era și un băiat promoție ’88 la mașină, Nicola. Erau mulți stagiari la alimbări, deh.

Cam asta face marea, ia vieți. Sancționează greșeli. Sancționează atitudini. Și, câteodată, nici competențele sau atitudinea excepționale nu sunt suficiente … dar n-am aflat încă definiția inspirației nefundamentate pe nimic sau bulanului inexplicabil care nu te bagă-n belea ci te scoate.

Decembrie e o lună nefastă pentru marinarii români. Sadu, 1988, pe 2, Topoloveni, 1989, pe 24, Scăieni, 1991, pe 8. Toate de 4.800, în cazul fiecăreia eroarea umană a generat pierderea navelor și a mai mult de 30 de membri din echipaj, unii dintre ei foarte, foarte tineri. Este perioada în care îmi vin în minte toate, perioada în care mă gândesc că mi s-a părut absolut foarte firesc să visez de mic vapoare și meseria asta dar în care am serioase dubii că, dacă aș fi avut vreun băiat, mi l-aș fi dorit plecat pe mare …

Dar nu am băiat și, din fericire, luna decembrie trece repede și ajung iar la concluzia că marinăria este cea mai frumoasă meserie din lume. Ceea ce nu mă face să nu pomenesc de Preda Adrian și toți ceilalți Preda Adriani de-ai noștri pe care nu i-am cunoscut sau de care nu am auzit dar au fost. Sigur au fost.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri