Am scris asta acum câțiva ani. Mi se pare mai actuală ca niciodată, azi, de ziua marinei care nu mai este.

Cred că toți avem figuri pe care le atașăm unei anumite perioade din viața noastră. Persoane dragi cu care am petrecut o anumită perioadă sau alături de care am avut o anumită îndeletnicire. Și suntem obișnuiți ca figurile alea să fie mereu cu noi, mereu disponibile în raftul cu momente importante din viață. De cele mai multe ori, indiferent ce perioada de timp ne separă, ce drumuri diferite luăm, figurile alea chiar ne sunt mereu alături. Nu ne auzim des, ne vedem și mai rar. Dar când dăm unul de altul, timpul se comprimă și discuția se reînnoadă de unde-a fost lăsată. Cu mult, mult timp înainte.

Până-n decembrie ’89, eram student militar la Facultatea Navigație, secția marinei civile, la Institutul de Marină Mircea cel Bătrân. În an terminal, mai aveam 45 de zile până la terminarea ultimei sesiuni de examene. Urma plecarea în stagiu. La 23 august am fi fost avansați locotenenți, trecuți în rezervă imediat și încadrați la Navrom Constanța să muncim în lumea largă. Bine, până să ajungem în lumea largă, proaspeți ofițeri de marină comercială, cu uniformă bleumarin și șapcă cu ancoră, am fi muncit la Târgușor, două săptămâni. La porumb. Ce poate fi mai cool ca asta. Eh, lovitura de stat din 1989 a avut grijă să nu fim cool. Am devenit student civil la Institutul de Marină Civilă. Cele 45 de zile s-au făcut un an și jumătate, stagiul s-a derulat un an mai târziu. Nu am mai terminat locotenent ci caporal, marina militară găsind nimerit să sancționeze astfel revoluția academică de pe urma căreia a rămas fără studenții marinei comerciale. Pagubă-n ciuperci …

Navrom-ul ne-a primit, într-un final. Uniformă n-am mai avut. Și nici șapcă. De ancoră ce să mai pomenim … Iar porumbul de la Târgușor a rămas domnilor lucrători ai pământului, ca să nu-i congratulăm cu apelativul de țărani.

Obișnuit cu rigoarea, uniforma, armata, deodată, m-am pomenit fără obligații. Ciudat. Fără garduri de sărit, fără bacteri de fentat. Nu mă întreba nimeni, nimic. Foarte mult timp liber la dispoziție. Nu știam ce să fac cu mine.Rimnicu Vilcea prin Atlantic

Drept pentru care am plecat în voiaj. m/n Rîmnicu Vîlcea. Santurce, la intrarea spre Bilbao, Nantes, Anvers cap de linie. Vaporul bun, echipajul format, voiajul bun. Comandantul foarte ok. Eu puști. Pilos. Taică-meu șmecher în flotă. Lumea circumspectă, eu oarecum la fel. Încă student fiind, fusesem îmbarcat timonier. Timonierul ofițerului II, deci cart 0 – 4. Cart și la baracă. Prima persoană care a rupt rutina asta restrânsă a fost don Pedros. Eu l-am poreclit așa. Așa i-a rămas și numele printre noi. Avea 40 de ani atunci. Ajutor mecanic. Din Bălcescu de Constanța. Școlit, era prin anii ’70 o școală de profil la Giurgiu, de doi sau trei ani. Bună școală. Meseriaș adevărat, muncitor. O fi văzut că sunt la colț, că sunt reținut … m-a îmbiat la vorbă, m-am relaxat și am devenit și eu parte a echipajului, nu numai a listei de echipaj. El fiind la mașină, eu la punte, nu ne ciocneam coatele în timpul programului, eu făceam cart de noapte. Cu toate astea, ajunsesem ca timpul liber să-l petrecem împreună. El m-a învățat să joc table. Table lungi, ca la vapor. Și acum, după atâta vreme, când joc table, îmi vin în cap expresii de-ale lui … Marț, o trecem la balama … hai, ridică fustița …  M-am lipit de el. Și el de mine. Când a împlinit 41 de ani în voiaj, pe la începutul lui septembrie, doamne, ce glume de autobază și-a încasat. Don Pedros? Patruj’ de ani trecuți, dai din fund și zici că fuți … Puști găozar… Și el râdea de se prăpădea.

Am coborât după primul voiaj, am ajuns în mijloc de noiembrie la Constanța, anul 5 începuse de o lună și jumătate. Trebuia să-mi termin școala. Don Pedros a rămas pe vapor, erau să se ducă la fund în Biscaya, cu axul de la clapeții motorului principal torsionat, chiar de 1 ianuarie. I-a salvat Bobița Gheorghiță cu Baziaș 2, remorcându-i și lăsându-i în gura portului Brest, după un efort incredibil al ambelor echipaje și eroismul secundului de atunci Dorel Iftodi. Au stat jumătate de an acolo. Am revenit pe vapor după absolvire, ofițer III. Primul voiaj Alicante și iar Bilbao. La Alicante, încercând să desfacă o autoclavă înțepenită, don Pedros și-a avariat o vertebră, a stat la infirmerie vreo săptămână. Și, ca să nu se simtă nebăgat în seamă, în marș spre Bilbao, într-o noapte, l-am scos cu pat cu tot sub barca din babord și, la semn, un grup de bocitori de profesie dotați cu lumânări, cu prosoape, am început să-l jelim îndurerați: Un’ te duci tu Petre, în frigul ăla și întunericul ăla …   Petree, de ce nu te scoli, tu, Petreee … Și s-a sculat, omu’, năuc în tânguielile noastre … Îi făcusem și turtă … Pot să jur că s-au vărsat lacrimi șiroaie. De râs … Asta era lumea noastră, atunci. Irepetabilă. Nu idealizez, nu toate echipajele erau la fel, nu toți oamenii sunt la fel. Vapoarele bune însă, echipajele bune plecau de plăcere în voiaj. Erau oameni care nu lăsau vapoarele cu anii. Vapoarele deveneau căminele noastre. Coeziunea unui grup de bărbați nevoiți să lucreze împreună în condiții complicate, camaraderia care se creează sunt sentimente extraordinare. Sunt recunoscător că le-am trăit. Și mândru.

Cât am mai mers pe mare, când am putut, pe dom’ Pedros l-am luat cu mine. Am făcut voiaje împreună, ture, staționări, sărbători și Revelioane. Nu m-a prins comandant. Îmi pare rău, nu i-ar fi fost rușine cu mine. Timpul trecuse, companiile noastre se zbăteau cu greu, navele românești aveau probleme de tot felul, care tehnice, care arestate. Oamenii buni plecau pe capete la companii străine. Don Pedros a avut probleme cu inima, a fost și internat. N-a mai putut naviga, s-a pensionat medical.

Am rămas și eu la uscat. Viața m-a aruncat în diverse colțuri. Ne-am mai auzit câteodată. Ne-am și întâlnit de câteva ori. Rar. Vă puteți imagina că m-a sunat pe 24 martie 2008, în ziua în care am împlinit 40 de ani? La 6.50 dimineața. Ce putea să mă întrebe? Domnuuu’ Comandant? Cum e cu ăia patruj’ de ani? Să vă văd …

Don Pedros s-a dus în 2011, pe la început. 61 de ani. Inima. N-am știut, am aflat după vreo lună. Am sunat și restul mușchetarilor, cum au fost de găsit. Când a împlinit anul de … voiaj, am fost la cimitir și i-am aprins o lumânare.

Deși nu-l auzeam, nu-l vedeam pe don Pedros, știindu-l pe undeva prin zonă îmi făcea bine. Era don Pedros, omul mereu zâmbitor, marinar super-adevărat, o persoană care știa să facă absolut orice, de la o decarbonizare de turbină de auxiliar până la maioneză cu usturoi … Chiar și cu inima-n pioneze mă gândeam că el nu se poate strica.

În mod cert, de când nu mai e, m-am gândit la el mult mai mult decât înainte, când era. Că am scris despre vapoare, că m-am uitat la fotografii cu Rimnicu Vilcea sau Sousa sau Tirnaveni, tot mi-a zburat un gând spre el și m-am pomenit zâmbind la imaginea lui mergând țanțoș pe covertă sau lătrând o înjurătură duioasă la ofițerul electric de pe inventar, Morsaru’, pomenindu-i cum coboară el din tren când se duce acasă la Mizil, trăgând semnalul de alarmă după fabrica de oțet … IMG_0671 - copie

Și, pentru mine, asta înseamnă ziua marinei. Sutele de don pedroși români care au fost în meseria asta a noastră, nepomeniți și care n-ar avea niciodată loc în tribuna oficială de Ziua Marinei care nu mai există, de fapt.

Nu-i nimic, în gândurile mele sunt invitați permanent.

Anunțuri