După treizeci de ani. Și-o lună …

Trece timpul ăsta, tovarăși. Zboară, nu alta. Iunie 2017. În iunie 1987, adică acum 30 de ani și vreo lună era să mor. Terminaserăm semestrul II din primul an de școală și dădeam să începem vreo lună de practică marinărească la Palazu Mare, peste lac de Mamaia.393572_325615487460095_1551791783_n

Vineri după-amiază, cald și frumos. Învoire luată așa, doar ca să nu rămân în școală. Mă îmbrac regulamentar, pantaloni bleumarin, veston alb, șapcă și coafă albă. Eram ca scos din cutie, ce mai. Trag de timp să se mai potolească soarele, în anu’ntâi, aveam compania la batalionul II, la parter, chiar lângă parcul auto, pe unde era intrarea atunci. Plec, într-un târziu, cald, eu ca teutonu’ … Cum mă târam eu spre poartă, mă întâlnesc cu un grup de civili, mă frec la ochi, colegii mei de liceu. Dinu Efrim, Uți, Aidin, Sorin Antohi denumit el Casapu’ grație îndemânării cu care dădea la oase la fotbal. Mai erau câțiva, dar nu-i mai rețin. Oamenii terminaseră armata de circa trei zile, poate nu le mai place civili, mă gândesc. Băi, joacă ai voștri baschet cu americanii, unde pleci? Ai noștri? Cu americanii? Ce americani, bă? Americanii, da … Hai și tu la meci. Gata, vin. Mă întorc și mergem cu toți spre sala de sport. Când ajung acolo, ce să vedem, erau două nave militare americane în portul Constanța și provocaseră Institutul de Marină la un meci de baschet. Noi fiind între spartachiade, Compania sportivă era desființată, așa că echipa noastră de baschet avea circa un membru din Institut, restul erau cam jucători de baschet veritabili, de pe la școala sportivă și unul, Cucoș, băiat gospodar de 2.04, chiar de la Farul, adică jucător de divizia A.

Bun, începe meciul. Americanii profesori de profesori. Ce slamdunk-uri, ce pase, săreau maimuțele alea în toate direcțiile. Cum, necum, ai noștri, chiar dacă nu prea erau ai noștri, au început să-i mărunțească tactic. Conducătorul de joc avea 1.65 … el și Cucoș i-au dat în cap pe americani, rămași în final cu slamdunk-urile.

Se termină, plecăm. Am stat în dubiu, mi se făcuse cam lene, n-aveam învoire decât 6 ore dintre care trecuseră deja vreo 4. Ăștia nu și nu, băi, mergem la Aidin pe casă să facem o saramură, hai și tu … Și m-am dus, cum puteam să scap o saramură pe casă care saramură era fix pe casă. Aidin, feciorul gestionarului de la Măce, adică restaurantul Măcelăresc, aflat în zona de interes a liceului Mircea, stătea vis-a-vis de poștă, deasupra la fosta Materna, iar acoperișul casei lui era o terasă imensă, unde era totul aranjat, grătar, scaune, mese, de toate.

Ajungem acolo și ne punem pe treabă. Saramura, într-un final, dar bere, vin, nu mai știu ce-a fost, c-au fost tare amestecate. Toți vorbeam unu’ peste altul, oamenii veniseră din armată, toți tunși abrupt, toți cu povești, la tine cum a fost, tu unde-ai făcut, la Bacău, la Lipova, Ploiești … fiecare cu greutățile lui, dar toți fericiți că scăpaseră și-n toamnă mergeau la facultate, la distracție. Toți, mai puțin eu, care eram deja la facultate, dar nu eram student, eram militar, eram în uniformă și, cam între icre și saramură, mi se terminaseră și cele 6 ore de învoire. Eu nu prea am avut ce povesti, am ascultat, am râs de pățaniile lor și-am ajuns căinat de toți, viitorii studenți din septembrie-ncolo. Și dacă tot eram pe post de victimă, m-am făcut mangă. Ce-am tot turnat în mine, de supărare, nimeni nu știe. Ideea e că eram complet fărâmat pe la miezul nopții, când s-a spart gașca. Acum, unora le venea foarte simplu … Casapu’ stătea deasupra la Garofița, adică tocmai la vreo treij’ de metri de locul faptelor, Aidin era acasă și, oricum, avea antrenament … parcă el ne-a îndesat într-un taxi pe mine și pe Dinu, eu în față. De Dinu am scăpat repede, stătea și el aproape, pe Cuza Vodă, s-a împleticit până la ușă și i-a luat ceva până să nimerească cheia în ușă de m-am prăpădit de râs. Bun, acum nu știu de ce râdeam eu de el, care eram mult mai avioane … Plecăm, ajungem la Institut … întreabă taximetristul: la oficial sau peste gard? Peste gard, prietene, că-s mai aproape de pat … Mi-a luat o sută, toți banii, ceea ce pe vremea lui Ceașcă erau multe drumuri cu taxiul, dar mi-a spus că pe motive de damf, că o să-i ia o săptămână să scoată mirosu’ de pileală din mașină. Mă lasă în bătaia uraganului lângă gard și pleacă. Printr-un miracol, reușesc să sar gardul. Ce țin minte, aveam o grijă mare cu șapca … am aruncat-o întâi pe ea și după aia m-am căznit riguros să-i calc pe urme. După un moment de cumpănă grea în vârful gardului, aterizez în legalitate, cu pantalonii întregi și din doi pași sunt în companie … aveam patul în al doilea dormitor, al doilea rând de la ușă. Grijă mare cu șapca, o pun sub pat și mă prăbușesc îmbrăcat și încălțat, la somn.

La somn, un fel de-a spune, m-am trezit înainte de deșteptare, într-o baltă de vomă. Plantonul trei, Irimia Romică, din Balș, se uita cu o curiozitate plină de milă la mine …  Cine a borât aici, întreb eu marțial … Romică: Cin’ să borască, măi, boule … Oare cine putea să borască, ia zi tu … Nu văzuși că am făcut planton lângă tine să nu te îneci, tâmpitule … și curăță rapid până vine Coajă … nota redacției, Coajă, adică lent major Cojocaru Dan, comandantul nostru de companie în primii doi ani de școală. În dreapta mea, deschisese deja ochii Alin, colegul meu de bancă, insensibil la primejdia pe care doar ce-o depășisem. Ba mă și informează … toată noaptea te-ai zvârcolit și ai borât, fiți-ar capu’al dracului … Și de ce nu m-ai trezit, mă? Dacă muream? E, mureai pe dracu’ …img_0004

M-am extras din propria-mi vomă, am spălat patul, mi-am spălat vestonul, am curățat tot, când au venit bacterii la inspecție, totul era ok, aparte de un miros incert. După programul de dimineață, am plecat în învoire și am fiert vestonul ăla alb, tardiv și inutil, aș putea cuteza a afirma. Patru ani cât l-am mai îmbrăcat, parcă eram câinele lui Pavlov, când îl vedeam îmi mirosea a saramură și vin și vomă și bere și de toate …

S-au dus 30 de ani de parcă n-au fost. Școala noastră nu mai e ce era. Clădirea batalionului II, facultatea Navigație, transport maritim, adică batalionul marinei comerciale, s-a transformat într-o scară de bloc de garsoniere, separată de curtea institutului, cu intrare din strada din spate, pe unde săream noi gardul odată. Sala mică de sport a dispărut, în locul ei este simulatorul de navigație, pe clădirea facultății navigație scrie facultatea de marină militară, fosta clădire a mecanicilor este a marinei civile. Cantina, altădată plină, sursă de un miros remanent de varză cu oaie, e în conservare, normal, a fost proiectată pentru efective de mii de elevi, nu mai e cazul acum, institutul, ajuns academie acum, școlarizează diminutivele cifrelor anilor ’80.

Am ocazia să intru în școală de câteva ori pe an, câteodată la festivități, câteodată pentru altceva. Mă întrebam ce lipsește, aparte de vânzoleala aia grăbită, de formații, de cadre sau elevi umblând rapid dintr-o parte în alta. M-am prins, la un moment dat. Lipsește zgomotul. Spațiul ăla era străbătut de un zgomot aparte, răpăitul cadenței, al celor trei pași de defilare cu care pleca fiecare formație, ecoul sătrăițiului răcnit pe undeva, în școală. Nu mai e zgomot, nu. Azi nu mai există deplasare în formație, iar când există, la vreo defilare, se deplasează în pas de vals, din dragoste pentru râme, probabil, nu se mai bate pas de defilare. Eh, asta e.

Cât despre protagoniștii poveștii … Conducătorul de joc care nu era elev în Institut a devenit elev în Institut din toamna aia și am fost colegi la compania sportivă care s-a înființat după prima sesiune din anul II. Cucoș, jucătorul de baschet de la Farul, a ajuns colonel în poliție iar trecerea lui în rezervă la limită de vârstă a fost primul act semnat de ministru în mandatul meu de secretar general la interne. Conducătorul de joc e comandor plin și, din ce-am auzit, șeful cu pregătirea fizică la școala de maiștri, Aidin a terminat Electronica parcă, dar a navigat pe pasagere și acum e agricultor peste câteva sute de hectare, Dinu a absolvit medicina dar nu-o profesează, Uți vinde aspiratoare. Casapu’ s-a sinucis, la 25 de ani a sărit de pe-un bloc și ne-a lăsat cu imaginea unui băiat firav și foarte cumsecade. Romică Irimia e comandant, stă tot în Balș și este primul bunic din promoția noastră. Alin … Alin, colegul meu de bancă, nu mai e, singurul din promoția noastră de navigatori care a lăsat docu’ la apă anul trecut în octombrie, prea repede, mult prea repede … Alaltăieri, pe 30 iulie, ar fi împlinit 50 de ani. Nu i-a mai împlinit și uite-așa nu îi mai pot reproșa că m-a lăsat să mor absolut lipsit de glorie într-un pat din clădirea batalionului II, azi bloc de garsoniere. Și gata.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s