Decembrie 22, 1989 în Institutul de Marină

I s-a spus revoluție. Unii îi spun și acum. Alții, din ce în ce mai mulți, încep să aibă ceva dubii. Alții, n-au niciun dubiu când o consideră lovitură de stat. Când eu mă gândesc la 22 decembrie 1989 și la ce s-a întâmplat atunci, tind să consider că a fost câte ceva din toate variantele.

16 decembrie 1989 a fost ultima mea, și nu cred că numai a mea, învoire primită în Institutul de Marină Mircea cel Bătrân. A fost o învoire de 24 de ore, adică plecare sâmbătă, după ore și raportul companiei și întoarcere duminică seară, înainte de apel. Cu misecuvinismul inerent anului IV, mulți dintre noi, cel puțin de la navigație, care eram mai impertinenți, ne-am aprobat singuri prelungirea învoirii până luni dimineață. Am intrat pe poartă, adică regulamentar, ceea ce nu prea se întâmpla, pentru că poarta era pe la școala de maiștri de azi și de-atunci, adică la o stație de troleibuz de batalioanele unde aveam companiile, așa că toți preferam să mergem cu troleu’ și să sărim gardul pe la parcul auto. Întârziați cu o noapte fiind, am luat-o pe poartă, cu tupeu și-am intrat ca-n brânză, neîntrebând nimeni nimic. Ciudat, institutul părea treaz cu ceva vreme înainte de deșteptare. Ajungem în companie și ce să vezi, cadrele dormiseră în școală, fusese decretată stare de urgență, sâmbătă spre duminică, post Timișoara. Din modul lor de comportament ne-am dat seama că sunt probleme mai grave decât să se întrebe de ce-am venit cu 12 ore întârziere … Oricum, din acel moment, evenimentele au început să se deruleze ca-ntr-un film. Ne-am luat armamentul din dotare cu un încărcător plin cu muniție de război în armă și trei în geanta măștii de gaze. Ne-au strâns pe platou, pe facultăți parcă, și ne-au trasat misiunea, toți eram consemnați în unitate și cu ochii pă dușmanul de clasă așteptat să invadeze din moment în moment. Programul de studiu a decurs normal, cu excepția că, la clase, cuierele erau pline de pușcoace și genți pline cu încărcătoare. Școala și ea curgea oarecum normal … o stare de așteptare, parcă … profesorii erau mai reținuți, pe vremea aia, nu se destăinuiau elevilor, n-aveau porniri democratice și nici noi nu așteptam cine știe ce emoții împărtășite de la ei.

21 decembrie, joia în care Ceaușescu a tăiat-o elicopterește, am început cu două cursuri în facultate. Primul, TTM, cu Moise. Fost comandant de cursă lungă și director al Navromului, cursurile lui Moise erau o boare de aer de mare … miroseam meseria, vapoarele, voiajele. Al doilea curs am avut ETM, exploatarea transporturilor maritime, cu tovarășul în cuget și simțiri Georgescu. Georgescu era politruc de meserie, intelectual pe puncte, produs al avântului anilor ’50, fost șmecher la Ștefan Gheorghiu și era căzut într-o tristă sinecură de vreo 8000 de lei pe lună, șef de catedră în institutul de marină. Ora aia nu s-a derulat. Georgescu a intrat la clasă, a scris o prostie pe tablă, realmente o tâmpenie, omu’ era semianalfabet, săracu’, era și destul de speriat, dacă mă gândesc retrospectiv. Ne-a spus ceva că toate se vor rezolva și ne-a lăsat în pace. Cursul următor era drept maritim, la clase, cu Tudora, un moșulică liniștit, dar care și-a început prelegerea citind Dobrogea Nouă și isprăvile golanilor de la Timișoara care au făcut și-au dres. N-a apucat să citească tot articolul … s-au auzit uși trântindu-se și zgomote de bocanci pe holuri … se pleca din tronson … e, și la un moment dat, bagă un puștulache de anul II capul pe ușă și întreabă retoric Băi, mai stați aici, că Ceaușescu a fugit …  Ne-am ridicat elegant, l-am lăsat pe Tudora cu Dobrogea Nouă în mâini și am mers la dormitoare unde aveam televizor și ne-a introdus Dinescu în Revoluție …

Bun, Ceaușescu fugise, am văzut la televizor, și ce era să facem acum? Viața și-a urmat cursul. La 14.20 nici fuga comandantului suprem n-a oprit din loc raportul companiei și nici masa de prânz. Singura deraiere de la o zi normală a fost că, în loc de studiu la clase, am jucat fotbal până s-a întunecat … erau 18 grade joia aia … noi și căpitanul Panait, un malac brunet, asistent la navigație, care era AOSPI, în traducere liberă, ajutor de ofițer de serviciu pe institut.600227_4535578588864_1250478627_n

După fuga lui Ceașcă, au început gărzile prin oraș, mărșăluiam înarmați prin Constanța, păzind locuitorii de teroriști care erau pe niciunde. Primeam cozonaci și prăjituri de la lume, ba ne-am împușcat și între noi. Chiar stăteam și mă gândeam … la școlile de marină ale națiunilor maritime găsești tot felul de simboluri … clopotul nu știu cărei nave, arborele vreunui velier celebru, vreo statuie de amiral intrat în legendă … noi avem, pe platou, monumentul eroului căzut la datorie Vasile Carp … în fapt, maiorul Carp, zis Sapă, împușcat de un elev de la bacterii de anul doi, pentru că nu s-a supus consemnului pe care el însuși îl instituise, cu ocazia revoluției care n-a fost, de fapt.

Anul nou l-am petrecut păzind poșta din Inel II de extratereștri. Am efectuat programul de somn pe un calorifer de-am rămas înțepenit într-un bord vreo săptămână. Bula revoluției se cam dezumflase, scenariștii întregului film se potoliseră, nu se mai otrăveau fântâni, nu se mai dinamita uzina nucleară de la Cernavodă, gata, epopeea armată se terminase doar pentru a lăsa loc jafului național care încă se întâmplă.

Pe 2 ianuarie 1990 au încetat gărzile și patrulele și tot. Ne-au lăsat să dormim până spre prânz pe 2 ianuarie. Nu mai știu exact, dar cred că înainte să mergem spre cantină, ne-au adunat ca să ne comunice plini de tact și înțelepciune, că de a doua zi începem școala, iar în locul disciplinelor socio-economice gen socialism științific sau muncă politică în armată, ne apucăm de pregătire militară. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri … elevii de la marina militară pe platoul mare, marina comercială pe platoul din fața batalioanelor, pe subunități. Auzind năzbâtia asta, că am fost lăsați fără vacanță și cu perioada viitoare plină de trageri și marșuri pe coate și genunchi, ne-am încolonat tăcut și am luat-o spre comandamentul institutului fără să avem ceva ca țintă imediată. Și cum în viață când nu îți dorești nimic ai șanse să obții tot … am plecat să protestăm împotriva deciziei de a fi văduviți de vacanță după două săptămâni de nesomn și de patrule și de teroriști invizibili și am sfârșit, după câteva zeci de minute, studenți civili, lăsați în vacanță.

Pe 2 ianuarie 1990, existența Institutului de Marină Mircea cel Bătrân a încetat. De frică a încetat, nu din alt motiv. Marina Militară a României Socialiste, încercată de ample bătălii navale în agricultură, la canal sau la Casa poporului, deposedată de spiritul de combatant și obișnuită cu lipsurile de motorină și de armament și de orice, a capitulat. De fapt, conducătorii ei nu s-au angajat în vreo discuție contradictorie cu cele câteva sute de studenți militari de la secțiile marinei civile, ale facultăților navigație și electromecanică navală. Studenți înarmați, am uitat să adaug. Și am mai uitat să adaug, studenți înarmați și în ultimii ani agresați de un comportament căprăresc agresiv, lipsit de noimă într-o unitate de învățământ superior de marină care își propune să pregătească lideri și nu sergenți de serviciu pe grajd.

E foarte probabil ca 22 decembrie să nu fi fost revoluție, dar pe ianuarie 2, 1990, orele cam 14, în Institutul de Marină Mircea cel Bătrân a fost revoluție dacă revoluție înseamnă separarea secțiilor civile și încheierea existenței școlii de marină în forma în care a existat ea în comunism. Astfel, din februarie 1990 țara s-a mai îmbogățit cu o școală de marină, pe numele ei Institutul de Marină Civilă, ajuns peste ani Universitate de Marină. Fostul Institut, transformat și el în Academie Navală, și-a reînființat în toamna lui ’90 secțiile civile, demarând o competiție cu instituția civilă, mutată, ironic, în sediul școlii de partid de pe strada Mircea cel Bătrân. Bietul voievod  … sub numele lul, școală sau adresă, România produce de 5 ori mai mulți absolvenți ca în ‘89 și de 4 ori mai puțin ofițeri de marină comercială, producem pe stoc, adică, absolvenți, dar nu ofițeri brevetați. Producem și amirali, poate nu știați. În ‘89 aveam vreo 12 amirali în viață, 6 activi, restul în rezervă, acum ne îndreptăm spre sută, în condiția în care efectivele Marinei Militare au scăzut la sfert … păi n-a fost revoluția utilă, domnilor, foști tovarăși?

Captain Moise e pensionar, retras în Lazu, scrie cărți, se ține bine și o discuție cu el e un deliciu. Tovarășul Georgescu s-a transformat în domn și a murit pe metereze, a rămas în Academie și după revoluție, conducând un masterat în management portuar, dacă vă puteți imagina. Tudora, profesorul de drept maritim, ultimul curs al anului nostru în instituția cunoscută sub numele de Institutul de Marină Mircea cel Bătrân, nu mai trăiește. Căpitanul Panait, asistent la catedra de navigație a murit tânăr, cancer la pancreas. Păcat, un om foarte, foarte cumsecade. Sapă a ajuns monument. Noi, ceilalți, care-ncotro. Și uite-așa s-a scris bucata de istorie din care am făcut parte.

Foto – profilul Colegii noștri de altădată, admin. Adrian Schon Enache IMMB 1988, cu mulțumiri.

Anunțuri

2 gânduri despre “Decembrie 22, 1989 în Institutul de Marină

  1. Sa știi ca maiorul Carp nu a instituit niciun consemn. Așa a fost sa fie. Nu trebuia sa scrii despre asta. Familia lui nu cred ca aflat pana acum cum a murit (sau poate ma înșel eu). Putea sa moara si Pălimaru dar se mișca mai greu. Nasoale clipe. Le-am trăit pe viu, la CET. Bine ca nu ai scris si cine a tras. Sau poate nu știi si e mai bine așa. Sau poate știi si te abții.

    1. Știu și n-am scris. Iar ce-am scris am scris acum câțiva ani, acum doar am aranjat puțin. Referitor la maiorul Carp … Mi se pare o imensă nedreptate ce s-a întâmplat. Odată depășită o anumită vârstă mi-am pus întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă în farsa asta numită revoluție mi-ar fi murit cineva apropiat. Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă mi-ar fi murit copilul, cum li s-a întâmplat multora. Spre norocul meu, aveam 21 de ani în ’89 și n-a fost cazul nici de una nici de alta. Asta cu așa a fost să fie mi se pare că nu răspunde la toate, nu știu cum să spun. Moartea omului ăla ar fi trebuit prelucrată, scoase în evidență greșelile, reacțiile sub stres, ce înseamnă pregătirea și proasta pregătire și încă o mie de alte lucruri mai mari sau mai mici. Așa, trecutu-i numele pe-un bolovan în curtea școlii, fără să știe nimeni nimic și de ce, parcă totul e și mai trist. Compania noastră a fost la CET pe zi atât înainte, cât și după incident.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s