Gradații de altădată. Și de azi …

Săptămâna trecută am făcut o excursie printre vremurile de altădată. De la Neptun mi s-a tras. Neptun, nu zeul, nu stațiunea, ci nava pe care a dat nasul cu marea majoritatea academicienilor de Coiciu produși de fostul institut de marină între 1977 și 1990.

Ca orice început nava asta este specială, are o poziție nenegociabilă în amintirile noastre. A fost nava pe care ne-am început viața pe mare, prima ieșire printre farurile portului Constanța, prima tranzitare de Bosfor și Dardanele și Gibraltar, cu Neptunul am intrat în primul port cu adevărat străin, în cazul seriei mele Casablanca, cu Neptunul am trecut prima oară Biscaya și prin canalul englez și tot așa … primul Anvers, prima întoarcere spre casă, primul Orion în cartul 4 – 8 prin Mediterană spre est, primul buf … cum să nu fie un vapor special? Eh, cu tot specialul ăsta din noi, a dispărut din peisaj în 2006, de-o manieră absolut lipsită de glorie.892119_4590145473002_2105479208_o

Nu știu cine i-a negociat sfârșitul, previzibil, de altfel. Shipping-ul de azi are mult prea puține în comun cu cel în care a apărut nava școală Neptun. Chiar și așa, finalul putea fi altul, are și Decebalul lui Coșbuc dreptate când glăsuia către popor că “nu-i totuna leu să mori ori câine-nlănţuit” … eh, Neptunul așa s-a dus, mai degrabă împinsă spre tăiere, ca o cotarlă sugrumată de hingheri la vreo groapă de gunoi.

Și ca să nu fac excursia singur, am aranjat postări mai vechi. Modul în care sunt ele percepute, vizibil din comentariile de pe Facebook sau de pe blog, confirmă enorma diferență dintre generații. Diferența dintre generațiile marcate de Neptun și cele rămase fără Neptun, într-un fel … Și pentru că ceea ce am trăit noi astăzi pare din altă lume, spre readuceri aminte ale neptuniștilor și ineditul pe care îl pot încerca cei care au auzit doar de Institutul de marină ca o unitate militară, pentru impresia pe care a produs-o abia ieșitului din adolescență care eram, Bobby merită pomenit.

Acum treij’ de ani, pe 10 septembrie ’86 am plecat militar. Ee, am plecat militar, la mișto. N-am plecat militar niciunde, m-am prezentat la Institut unde am aflat, din prima zi, că eram student numai în mintea mea și a colegilor, realitatea era că eram și anume elevi militari iar studenția noastră avea să nu existe. Gen.

Bun, ne-am strâns acolo, pe facultăți. La facultatea navigație nici nu eram mulți. Ne-am strâns pe bisericuțe, constănțenii care, cum ne cunoșteam de prin licee sau aiurea. Cei veniți de prin țară câte unul … cei ieșiți din Liceul militar de marină la un loc.

Prima zi a fost destul de relaxată, am scăpat de treningul în care venisem, ne-am uitat la meciul României cu Austria, 4 – 0, ultimul meci al lui Lucescu la națională. În a doua am scăpat de păr. Am primit sectoarele de curățenie. Eu am nimerit fix la duș. Care era lângă budă, de unde și mireasma îmbătătoare. Pe primul comandant de companie îl chema Angelică, dacă vă puteți imagina. Ne bufnea râsul numai când îl vedeam, avea o ambardee consistentă, nu prea ținea marșul drept înainte. Am făcut turul institutului, laboratoarele, bazinul, planetariul, care pentru nu știu ce motiv, era la mecanici, cantina. Masa n-a fost chiar rea. După amiaza eram destul de liberi, pe acolo, viața părea frumoasă, ce tot se plângeau prietenii mai mari că era nasol. Eh, și cam din a treia zi începe distracția. Ni se schimbă comandantul de companie. Vine cu tot cu gradați. Gradații anul IV de la militară. Bacteri. Ofițeri sau studenți, pentru noi, cei de la marina comercială, militarii sunt bacteri. Pentru ei, noi eram carpetari.

Companie, drepți … Nu vorbea tare, mai degrabă potolit. Companie, la stân-ga. Companie, cu stângu’nainte … marș. Arăta … dacă vreun regizor ar fi căutat o persoană pentru un rol de șef de lagăr de concentrare, ar fi câștigat la o milă distanță. Înalt, blond, ochii verzi. Atletic. Nu era degeaba atletic, reprezentase Institutul la patrulă, asta fiind o disciplină pentru nebuni la cap, alergai nu știu cât, mai trăgeai, mai dădeai cu bombardeaua, mai alergai. Și uite-așa am dus-o perioada de instrucție. Lăsa pe unul la câteva sute de metri distanță … Cum te cheamă, bărbate? Permiteți să raportez… Ia, hai să te văd cum raportezi tu … Elev Bucă. Bine, mă … Bucă. Ridici mâna… Am înțeles. Companie, bază elev Bucă. Bucă, de la sute de metri:  Bază. Companie, în coloană adunarea… Tot încet vorbea… Vă dau avans 50 de metri, dacă ajung înaintea voastră repetăm … Bineînțeles că ajungea înaintea noastră. Ce să mai vorbim, eram storși ca lămâile. Elev sergent major Bota Bruno Aurelian, Bobby, pe numele de scenă.

Dormea cu noi în companie Bobby. După masa de prânz ne întindeam cu toții, până la 4 aveam timp liber la dispoziția elevului, stăteam întinși să uităm de febra musculară, de bătături … Omu’ dormea fără griji, noi, mucles, unu’ nu spunea nimic, să nu-l trezim, să mai tragem de timp. Nu știam cu cine stăteam de vorbă. Câte după-amieze au fost, fără ceas, fără nimic, la 4 fără 5 era în picioare, din 3 mișcări patul făcut de sărea moneda în sus, ținuta îndreptată, la fix eram cu toții pe platou și până seara noi făceam pe cangurii prin bălării și el se distra. Două întâmplări cu Bobby…

La vreo două săptămâni de la încorporare vine Neptun-ul din voiaj cu seria a III-a de studenți. Voiaj cu eveniment, încercase un elev să fugă la Anvers, dar când a sărit pe cheu, a călcat greșit, și-a rupt piciorul și fuga nu i-a ieșit. Unul, din Sibiu, Poșa Marian îl chema. Când nava a ajuns în țară, autobuzele cu elevi în loc să ajungă la gară, cum era cutuma, au ajuns în Institut, plini de buf, al lor și al echipajului, că elevii, nefiind controlați, de regulă, mai scoteau și de-ale echipajului. Parcă văd și acum, autobuzele au tras pe platoul din fața batalioanelor, se cobora numai pe ușa din față, doar cu ce aveau declarat pe carnetul de vamă, restul, pentru confiscare… eh, și cine avea destul sânge să umble pe la geamurile din spatele autobuzelor, să ia ce poate și să azvârle în compania noastră care era la parter? Bobby, normal. Platoul plin de răngălăi, cu tovarăși aprigi de la contrainformații, securitate, de la partid. Seara, când și-au recuperat parte din buf, băieții veniți din voiaj ne-au mulțumit nouă, dar meritul a fost al lui Bobby care seara umbla pe acoperișuri.

Pe la sfârșitul lui septembrie am plecat la munci agricole, la struguri. Am stat o lună acolo. În toată viața mea m-am îmbătat de patru ori. Acolo a fost a doua oară. Cu vin de la Rasova, cumpărat de la niște țărani știrbi care rezemau alimentara din centru. Nu știu cât am băut, cert e că la prânz am infestat cantina cu un amestec incert de struguri cu vin și cine știe ce alte chestiuni, iar când șeful practicii a avut îndrăzneala să întrebe, timid, cine a vomat acolo, a erupt tigrul din mine … Auzi, dacă tac-tu e rangu-ntâi, te crezi șmecher?… Tatăl tovarășului șef fusese șeful facultății navigație, aflasem și eu și ce m-am gândit, să-l iau pe fiu la mișto. Și dacă tot l-am luat la mișto, l-am și înjurat, să fiu sigur că înțelege. Vă dați seama că, pe bună dreptate, omu’ a înnebunit, a plecat glonț că el mă dă afară. Cine m-a scos? Bobby.

Timpul a trecut. În douăj’ de ani ne-am văzut de 3 – 4 ori. Îi știam nevasta. Medic, era studentă când noi eram, hm, elevi. Știam că a divorțat, că a trecut în rezervă de la poliția de frontieră, că a avut un accident. Am mai întrebat de el, fără succes. M-a sunat acum câtiva ani. Domnu’ Mironescu? Da. Bobby la telefon. Care Bobby? Fostul tău gradat, care, Bobby. Cred că a vrut să adauge și tâmpitule, dar s-a abținut.

Bobby a avut un accident, da, a rămas fără nevastă, a doua. A rămas și cu un picior mai scurt. N-a avut o viață simplă, dar a rămas un mare învingător. Mă bucur că am reluat legătura, după atâta vreme.

Genul ăsta de comportament astăzi nu mai există. Azi, să ajuți un coleg? Vai de mine, ej’ nebun?! Să ajuți pe cineva care nu îți e coleg doar pentru că nu e corect ce pățește? Lăsați … Acum, se învață foarte devreme chiar, ce bine reușești în viață dacă nu faci nimic, dacă nu ieși din rând. Dacă ești numai pentru tine. Astăzi am ridicat pupîncurismul și turnătoria și fuga de răspundere la niște culmi de nebănuit. Nimeni nu își asumă nimic. Dacă ne asumăm și chiar întreprindem o acțiune? Vai de mine, păi putem greși, nu mai bine nu facem nimic? Așa că nu ne mai asumăm să zicem da și, în special, nu ne mai asumăm să spunem nu. Nu ne mai permitem. Mișto viață ne-am construit, tovarăși.

Bine că am apucat și altfel, mă gândesc … pentru că acest altfel în care am crescut noi m-a adus în poziția să mă bucur de privilegiul unor relații care se teleportează peste timp, așa, îl reduc la dimensiuni neglijabile, din moment mi-am petrecut aniversarea a 49 de ani la Paris, în subordinea fostului meu gradat Bobby, ocazie cu care m-am lipit și de un super cadou, un tablou de vreo cinzej’ de ani pe care am să mi-l atârn în biroul din port, uite-așa.56F4A4EC-B77F-40A7-B708-3F262036460A

Trece timpul …

Acknowledgement: Fotografia cu cei doi elevi la bordul m/n Neptun trecând printre farurile portului Constanța este descărcată de pe profilul Facebook al promoției 1988 IMMB Colegii nostri de altădată și există datorită lui Adrian Schon Enache căruia eu nu-i pot mulțumi îndeajuns, fiind printre puținii pasionați de fotografie care au făcut din viața din Institut un subiect.

Anunțuri

7 gânduri despre “Gradații de altădată. Și de azi …

  1. Ce posibilă coincidență! Primo: Dacă este vorba de un Bota Aurelian din Mangalia sau București (nu mai știu sigur) cred că i-am fost gradat în 1982 sau 1983 (eu sunt promoție 1984). L-am căutat pe facebook cu toate numele în toate sensurile și nu l-am găsit. Îmi pare rău de el, dacă este aceeași persoană și avut acele necazuri, îmi pare bine că nu v-a lăsat amintiri prea neplăcute. Secundo: am fost și eu gradat încheietor de companie, apoi batalion, în 1983-1984, vreo 6-7 luni, la niște ”nebuni”, de la anul 2 secția comercială plus pescadoare, vreo 4-5 grupe, (exilul meu din IMMB), care nu mai aveau comandant de companie și gradați de câteva luni, Aveau numai pe un majur Tănase cu logistica și un comandant de batalion Mache, cam ciudat și el. Ce ordine puteam să fac acolo unde era criză de gradați și ofițeri și nu voia nimeni din colegi să meargă, măcar de dragul gradelor și câtorva lei în plus la soldă? Eram trimis de la compania lui Bota, dupa niște discuții contradictorii cu șeful facultății Drăgușin și comandantul meu de batalion, Vlad să-mi iasă democrația din cap și poate să-mi rup gâtul. Nu prea le-a ieșit, am încercat să mențin cât de cât ordinea singur, abia spre sfârșitul semestrului I am primit și gradați la grupe / plutoane, colegi cu un an mai mic, după altă discuție dură la batalion și facultate cu amenințarea că plec și-i las baltă. În loc să-mi pregătesc proiectul, examenele de licență, mai erau 4 luni și terminam institutul și eu eram ținut detașat ultimul gradat militar din promoție, și încă fără gradați la plutoane / grupe și comandant de companie! Am trecut totuși cele 6-7 luni de gradat la secția comercială plus pescadoare, în anul IV, fără evenimente, deși cu multe tensiuni și greutăți, atât din partea șefilor cât și celor cărora le eram gradat. Erau cei mai nebuni în sensul că le trecuse junioratul, erau în anul 2, căpătaseră curaj și șmecherii de la alții, săreau gardul pe la turnul de apă sau spre tarlaua din spatele dormitoarelor ca sportivii de performanță,aproape zilnic câțiva, rar erau prinși. La clase cursurile erau dificile pentru profesori nu pentru studenți, peste jumătate aveau cel puțin 2-3 restanțe în sesiuni, ce mai… nu le păsa de viitorul aviz pentru ambarcare la marșul din anul III, erau anul fără griji în institut pe care-l exploatau la maximul de libertinism. M-au lăsat să plec prin aprilie, după un ultimatum dat de mine într-o ședință la facultate cu toți șefii de față, nu mi-au reproșat nimic, Drăgușin mustăcea rânjind că m-am terminat întreg și fără vreun eveniment. Deci, pentru mine, partea asta cu gradații a fost plăcută cu promoția lui Bota, a fost în grupa preferată de mine pentru că erau băieți buni, cuminți, distractivi, sufletiști, și proastă cu perioada la secția comercială. Mai țin minte de-acolo pe un Barbu, pe Macarie, Ștefănescu, … Amintiri, amintiri…

    1. Da, eh, domnule comandant, trăim în interiorul unei lumi unde, la un moment dat, aproape că ne cunoșteam toți între noi, militari sau comerciali. Pe Bota nu-l găsiti pe Facebook, îl gasiti la promotii, pe site-ul academiei, http://www.anmb.ro, promotie 1987. Nu mi-a lăsat deloc o impresie neplăcută, ba l-am și imitat, câteodată, când am ajuns și eu încheietor la compania sportivă și chiar mai apoi. Chiar mă bucur că am rămas prieteni. Da … ce mică-i lumea.

  2. Domnule Mironescu, va multumesc pentru portretul camaradului meu, Bota Bruno Aurelian, alias Bobby. Ieri…
    Azi, BBA a rămas asa cum l-ati zugrăvit: caracter puternic, tovarăs de „drum lung”, gata sa gaseasca solutie atunci cand te vede/aude fara, luptător, obraznic.
    Azi…
    Nu am cuvinte suficiente ca sa ii multumesc pentru ajutorul acordat la momentul cand eram la un pas sa renunț la… Antarctica. Ne pierdusem speranta ca vom pleca in expediție la finalul acestei veti australe, asa ca mesajul de mai jos m-a bagat in priza. 15 februarie, seara, tarziu:
    „Hi Bro, in a few hours my foreing affairs ministery is going to give green light to antártic romanian expeditioners with us!”
    Deja fiecare minut devenea important: pasaport temporar, echipament, formalități, concediu, curs pregatire, vizita medicală, bilete de avion, plan de mars…
    Estima costurilor depășeau adâncimea buzunarului meu. Noaptea aceea am tot facut si desfacut… lista cu „pe cine te bazezi” nu era foarte mare. Am sminteala de a aseza „potentialii” in ordine alfabetică si, sambata pe la 11, ma hotărăsc sa incep căutarea sponsorului…
    Bobby a fost întâiul intrebat. Incerc sa redau cat mai exact convorbirea cu „franțuzul”…

    „- Salutare, camarade! Ce mai faci?
    – Bine, barbate. Ca sambata…
    – Bobby, plec in Antarctica…
    – Ei, na! Ce dracu’ cauti acolo?
    – Păi, cum sa iti spun? Alege tu:
    1. Imi aniversez ziua de nastere (avem obiceiul să ne întâlnim in martie, cand suntem doi sărbătoriti in grupul nostru, in mai-iunie si toamna, de ziua lui)
    2. Conduc o expediție românească in Tärâmurile Înghețate din Sud
    3. Vreau să verific daca urşii polari au ajuns în Sud sa streseze pinguinii..
    – Ba, esti nebun… cand pleci?
    – Pe 4 sau 5 martie…
    – Păi si eu cum pot sa te ajut?
    – Poate ai vreun amic, firma, sponsor…
    – Pe ce traseu pleci?
    – Romania – Argentina si de acolo Peninsula Antarctica.
    – Hmmm… si cam cat costa?
    – 2500, poate 3000 de Euro… nu stiu…
    – Bine, ma, uite cum.facem… iti platesc biletului dus-intors… e bine?
    – (na, Savulescule, cea mai importanta cheltuiala…). Bobby, iti multumesc! Nu am cuvinte sa…
    – Stai linistit… pentru ce sunt prietenii? Acum am, pot si vreau sa te ajut. Trimite-mi elementele, bla-bla-bla…”.
    Da, domnule Mironescu,acesta este Bota Bruno Aurelian, OMUL despre care ati vorbit in articol.
    Cu stimă,
    Marian Săvulescu, IMMB 1987

    1. Mulțumesc pentru mesaj, domnule Săvulescu. Nu mă miră deloc reacția lui Bobby și mă bucur că suntem mai mulți care am căzut de acord că e băiat adevărat. Săvulescu, Brașov, arte marțiale sau e coincidență de nume?

      1. Savulescu din Brasov, arte marțiale… il cunosc. Savulescu Adrian. Îl cunosc de la Compania sportivă. Este mai mare cu un an ca mine. A fost la Navigație, Comert. Eu sunt Marian Savulescu, din Cernavodă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s