Săptămâna trecută am făcut o excursie printre vremurile de altădată. De la Neptun mi s-a tras. Neptun, nu zeul, nu stațiunea, ci nava pe care a dat nasul cu marea majoritatea academicienilor de Coiciu produși de fostul institut de marină între 1977 și 1990.

Ca orice început nava asta este specială, are o poziție nenegociabilă în amintirile noastre. A fost nava pe care ne-am început viața pe mare, prima ieșire printre farurile portului Constanța, prima tranzitare de Bosfor și Dardanele și Gibraltar, cu Neptunul am intrat în primul port cu adevărat străin, în cazul seriei mele Casablanca, cu Neptunul am trecut prima oară Biscaya și prin canalul englez și tot așa … primul Anvers, prima întoarcere spre casă, primul Orion în cartul 4 – 8 prin Mediterană spre est, primul buf … cum să nu fie un vapor special? Eh, cu tot specialul ăsta din noi, a dispărut din peisaj în 2006, de-o manieră absolut lipsită de glorie.892119_4590145473002_2105479208_o

Nu știu cine i-a negociat sfârșitul, previzibil, de altfel. Shipping-ul de azi are mult prea puține în comun cu cel în care a apărut nava școală Neptun. Chiar și așa, finalul putea fi altul, are și Decebalul lui Coșbuc dreptate când glăsuia către popor că “nu-i totuna leu să mori ori câine-nlănţuit” … eh, Neptunul așa s-a dus, mai degrabă împinsă spre tăiere, ca o cotarlă sugrumată de hingheri la vreo groapă de gunoi.

Și ca să nu fac excursia singur, am aranjat postări mai vechi. Modul în care sunt ele percepute, vizibil din comentariile de pe Facebook sau de pe blog, confirmă enorma diferență dintre generații. Diferența dintre generațiile marcate de Neptun și cele rămase fără Neptun, într-un fel … Și pentru că ceea ce am trăit noi astăzi pare din altă lume, spre readuceri aminte ale neptuniștilor și ineditul pe care îl pot încerca cei care au auzit doar de Institutul de marină ca o unitate militară, pentru impresia pe care a produs-o abia ieșitului din adolescență care eram, Bobby merită pomenit.

Acum treij’ de ani, pe 10 septembrie ’86 am plecat militar. Ee, am plecat militar, la mișto. N-am plecat militar niciunde, m-am prezentat la Institut unde am aflat, din prima zi, că eram student numai în mintea mea și a colegilor, realitatea era că eram și anume elevi militari iar studenția noastră avea să nu existe. Gen.

Bun, ne-am strâns acolo, pe facultăți. La facultatea navigație nici nu eram mulți. Ne-am strâns pe bisericuțe, constănțenii care, cum ne cunoșteam de prin licee sau aiurea. Cei veniți de prin țară câte unul … cei ieșiți din Liceul militar de marină la un loc.

Prima zi a fost destul de relaxată, am scăpat de treningul în care venisem, ne-am uitat la meciul României cu Austria, 4 – 0, ultimul meci al lui Lucescu la națională. În a doua am scăpat de păr. Am primit sectoarele de curățenie. Eu am nimerit fix la duș. Care era lângă budă, de unde și mireasma îmbătătoare. Pe primul comandant de companie îl chema Angelică, dacă vă puteți imagina. Ne bufnea râsul numai când îl vedeam, avea o ambardee consistentă, nu prea ținea marșul drept înainte. Am făcut turul institutului, laboratoarele, bazinul, planetariul, care pentru nu știu ce motiv, era la mecanici, cantina. Masa n-a fost chiar rea. După amiaza eram destul de liberi, pe acolo, viața părea frumoasă, ce tot se plângeau prietenii mai mari că era nasol. Eh, și cam din a treia zi începe distracția. Ni se schimbă comandantul de companie. Vine cu tot cu gradați. Gradații anul IV de la militară. Bacteri. Ofițeri sau studenți, pentru noi, cei de la marina comercială, militarii sunt bacteri. Pentru ei, noi eram carpetari.

Companie, drepți … Nu vorbea tare, mai degrabă potolit. Companie, la stân-ga. Companie, cu stângu’nainte … marș. Arăta … dacă vreun regizor ar fi căutat o persoană pentru un rol de șef de lagăr de concentrare, ar fi câștigat la o milă distanță. Înalt, blond, ochii verzi. Atletic. Nu era degeaba atletic, reprezentase Institutul la patrulă, asta fiind o disciplină pentru nebuni la cap, alergai nu știu cât, mai trăgeai, mai dădeai cu bombardeaua, mai alergai. Și uite-așa am dus-o perioada de instrucție. Lăsa pe unul la câteva sute de metri distanță … Cum te cheamă, bărbate? Permiteți să raportez… Ia, hai să te văd cum raportezi tu … Elev Bucă. Bine, mă … Bucă. Ridici mâna… Am înțeles. Companie, bază elev Bucă. Bucă, de la sute de metri:  Bază. Companie, în coloană adunarea… Tot încet vorbea… Vă dau avans 50 de metri, dacă ajung înaintea voastră repetăm … Bineînțeles că ajungea înaintea noastră. Ce să mai vorbim, eram storși ca lămâile. Elev sergent major Bota Bruno Aurelian, Bobby, pe numele de scenă.

Dormea cu noi în companie Bobby. După masa de prânz ne întindeam cu toții, până la 4 aveam timp liber la dispoziția elevului, stăteam întinși să uităm de febra musculară, de bătături … Omu’ dormea fără griji, noi, mucles, unu’ nu spunea nimic, să nu-l trezim, să mai tragem de timp. Nu știam cu cine stăteam de vorbă. Câte după-amieze au fost, fără ceas, fără nimic, la 4 fără 5 era în picioare, din 3 mișcări patul făcut de sărea moneda în sus, ținuta îndreptată, la fix eram cu toții pe platou și până seara noi făceam pe cangurii prin bălării și el se distra. Două întâmplări cu Bobby…

La vreo două săptămâni de la încorporare vine Neptun-ul din voiaj cu seria a III-a de studenți. Voiaj cu eveniment, încercase un elev să fugă la Anvers, dar când a sărit pe cheu, a călcat greșit, și-a rupt piciorul și fuga nu i-a ieșit. Unul, din Sibiu, Poșa Marian îl chema. Când nava a ajuns în țară, autobuzele cu elevi în loc să ajungă la gară, cum era cutuma, au ajuns în Institut, plini de buf, al lor și al echipajului, că elevii, nefiind controlați, de regulă, mai scoteau și de-ale echipajului. Parcă văd și acum, autobuzele au tras pe platoul din fața batalioanelor, se cobora numai pe ușa din față, doar cu ce aveau declarat pe carnetul de vamă, restul, pentru confiscare… eh, și cine avea destul sânge să umble pe la geamurile din spatele autobuzelor, să ia ce poate și să azvârle în compania noastră care era la parter? Bobby, normal. Platoul plin de răngălăi, cu tovarăși aprigi de la contrainformații, securitate, de la partid. Seara, când și-au recuperat parte din buf, băieții veniți din voiaj ne-au mulțumit nouă, dar meritul a fost al lui Bobby care seara umbla pe acoperișuri.

Pe la sfârșitul lui septembrie am plecat la munci agricole, la struguri. Am stat o lună acolo. În toată viața mea m-am îmbătat de patru ori. Acolo a fost a doua oară. Cu vin de la Rasova, cumpărat de la niște țărani știrbi care rezemau alimentara din centru. Nu știu cât am băut, cert e că la prânz am infestat cantina cu un amestec incert de struguri cu vin și cine știe ce alte chestiuni, iar când șeful practicii a avut îndrăzneala să întrebe, timid, cine a vomat acolo, a erupt tigrul din mine … Auzi, dacă tac-tu e rangu-ntâi, te crezi șmecher?… Tatăl tovarășului șef fusese șeful facultății navigație, aflasem și eu și ce m-am gândit, să-l iau pe fiu la mișto. Și dacă tot l-am luat la mișto, l-am și înjurat, să fiu sigur că înțelege. Vă dați seama că, pe bună dreptate, omu’ a înnebunit, a plecat glonț că el mă dă afară. Cine m-a scos? Bobby.

Timpul a trecut. În douăj’ de ani ne-am văzut de 3 – 4 ori. Îi știam nevasta. Medic, era studentă când noi eram, hm, elevi. Știam că a divorțat, că a trecut în rezervă de la poliția de frontieră, că a avut un accident. Am mai întrebat de el, fără succes. M-a sunat acum câtiva ani. Domnu’ Mironescu? Da. Bobby la telefon. Care Bobby? Fostul tău gradat, care, Bobby. Cred că a vrut să adauge și tâmpitule, dar s-a abținut.

Bobby a avut un accident, da, a rămas fără nevastă, a doua. A rămas și cu un picior mai scurt. N-a avut o viață simplă, dar a rămas un mare învingător. Mă bucur că am reluat legătura, după atâta vreme.

Genul ăsta de comportament astăzi nu mai există. Azi, să ajuți un coleg? Vai de mine, ej’ nebun?! Să ajuți pe cineva care nu îți e coleg doar pentru că nu e corect ce pățește? Lăsați … Acum, se învață foarte devreme chiar, ce bine reușești în viață dacă nu faci nimic, dacă nu ieși din rând. Dacă ești numai pentru tine. Astăzi am ridicat pupîncurismul și turnătoria și fuga de răspundere la niște culmi de nebănuit. Nimeni nu își asumă nimic. Dacă ne asumăm și chiar întreprindem o acțiune? Vai de mine, păi putem greși, nu mai bine nu facem nimic? Așa că nu ne mai asumăm să zicem da și, în special, nu ne mai asumăm să spunem nu. Nu ne mai permitem. Mișto viață ne-am construit, tovarăși.

Bine că am apucat și altfel, mă gândesc … pentru că acest altfel în care am crescut noi m-a adus în poziția să mă bucur de privilegiul unor relații care se teleportează peste timp, așa, îl reduc la dimensiuni neglijabile, din moment mi-am petrecut aniversarea a 49 de ani la Paris, în subordinea fostului meu gradat Bobby, ocazie cu care m-am lipit și de un super cadou, un tablou de vreo cinzej’ de ani pe care am să mi-l atârn în biroul din port, uite-așa.56F4A4EC-B77F-40A7-B708-3F262036460A

Trece timpul …

Acknowledgement: Fotografia cu cei doi elevi la bordul m/n Neptun trecând printre farurile portului Constanța este descărcată de pe profilul Facebook al promoției 1988 IMMB Colegii nostri de altădată și există datorită lui Adrian Schon Enache căruia eu nu-i pot mulțumi îndeajuns, fiind printre puținii pasionați de fotografie care au făcut din viața din Institut un subiect.

Anunțuri