Apele ca o povară

Bun, deci, unde rămăsesem … a, da, la administrația maritimă a României care administrație maritimă nu prea e maritimă pentru că atitudinea ei față de persoanele fizice și juridice interesate nu trădează preocupări majore în ceea ce privește domeniul activităților care se desfășoară pe apă.

Avem noi ape de care să ne preocupăm, tovarăși? Păi, cam avem, da, nu foarte multă ieșire la Marea Neagră, vreo 250 de kilometri de litoral și multă Dunăre, cea mai multă din toate țările Europei, peste 1000 de kilometri. Oportunități enorme, majoritatea lăsate să se stingă, multe responsabilități de care avem grijă să nu ne achităm. Chiar și o analiză superficială a modului de derulare a acestui domeniu de activitate în România nu poate evita o impresie de deplorabil, de delăsare și muncă făcută în dorul lelii, cheltuieli aiurea și fără minte și, normal, fără rezultate pe mai niciunde.

Posesoare prin mila Domnului a atâta amar de fluviu și a acestei ieșiri la mare, România are niște sarcini, niște responsabilități asumate în tot felul de organisme internaționale la care suntem înscriși și care, în definitiv, se pot rezuma în câteva fraze, nu multe, foarte firești chiar și pentru neofiți. Avem, deci, obligația să asigurăm desfășurarea firească, fără evenimente legate de siguranța navigației și poluarea mediului înconjurător, a activităților din domeniul transporturilor maritime și pe căi navigabile interioare aflate în zonele de jurisdicție ale României. Astea sunt obligații asumate doar pentru că suntem posesori de ieșire la mare și ne trece un fluviu prin spatele curții. Față de țară și față de cetățenii care-și câștigă pâinea din aceste activități, România are obligația de a proiecta un cadrul legislativ care să ajute și să dezvolte transporturile maritime și pe căi navigabile interioare și toate activitățile adiacente și/sau determinate de acestea … care or fi alea? Păi, cam sunt, șantiere navale, fabricanți de echipamente, ansamble, subansamble folosite în domeniu, furnizori de materiale de tot felul, școli și instituții de învățământ superior și așa mai departe, companii furnizoare de servicii conexe domeniului maritim, fluvial sau portuar, deh, un amar de popor, deci.

Și cum ne achităm noi de siguranța navigației, de exemplu? Uite cum ne-am achitat în 29 spre 30 decembrie trecut, când nava Basel Express a cerut salvare în gura portului maritim Constanța. Dacă nu era operatorul privat Grup Servicii Petroliere care să gestioneze întreaga operațiune de salvare, pe costurile și riscurile sale, cu GSP King, nava sa și angajații săi care, ca niște marinari adevărați, și-au riscat pielea în valuri de 9 metri, nava Basel Express s-ar fi dus cu tot cu cei 15 membri din echipaj. Și s-ar fi alăturat astfel unui lung șir de „izbânzi” ale administrației maritime a României în ceea ce privește salvarea pe mare. Scuzați-mă, am greșit când am spus pe mare, salvarea din gura portului, mai precis, că toate victimele din ultimii 25 de ani, Sadu, Paris, Iu Xiu s-au suit pe digul de nord, deci fix în afara portului. Nu era obligația lui GSP King, navă nespecializată de salvare, să salveze nava Basel Express, să știți, era obligația statului român, mai ales că statul are o instituție specializată de salvare a vieții omenești pe mare. A, că asta n-are nicio navă operativă, asta e altceva, este România de poveste, a poveștilor comice, dacă n-ar fi tragice, ale irosirii banului public și a bătăii de joc la nesfârșit. Această agenție are o navă, tânără, n-are decât treij’ de ani, adică un cadavru, în termeni de shipping. În loc să o caseze pe asta, oricum născută îmbătrânită, cu tehnologie comunistă și să se cumpere/construiască alta, nouă și tehnologic coplanară cu ziua de azi, onor ordonatorul principal de credite, Ministerul Transporturilor, a preferat s-o retehnologizeze pe asta, într-un proces comparabil de costisitor cu o navă nouă, care durează de trei ani, deja. A contat pentru decidenți oricând posibila tragedie în apele noastre? N-a contat. Noroc cu GSP King care a mai cauționat o dată în plus incompetența ministerială.

Pe apele interioare e și mai comic. De la începutul lunii ianuarie, să vedeți comedie, a venit iarna. Statistic, în emisfera nordică, în ianuarie e iarnă și, de regulă, temperaturi scăzute. Spre rușinea lor, atât Dunărea cât și Canalul Dunăre Marea Neagră au înghețat. Bocnă. Breaking news, lume, iarna a înghețat Dunărea și ne-a prins cu pantalonii în vine.

img_0416Autoritățile de resort se comportă de parcă toate nici nu s-ar întâmpla. Suntem la începutul lunii februarie, la acest moment am pontat peste 30 de zile de inactivitate în transporturile pe ape interioare, zeci de companii din domeniu se uită în termometre, poate s-or îndura să arate peste zero, sunt nave goale sau pline prinse în gheață în lungul fluviului, operatorii portuari de cereale sau de mărfuri vrac care vin și pleacă pe Dunăre sunt înțepeniți și ei, oamenii n-au de muncă, pe cine interesează?img_0425

Între timp, administrațiile de stat din domeniu, iresponsabil incluse în ordonanța managementului corporatist, ce ironie, înregistrează profituri record, profituri care n-ar fi existat dacă ele s-ar fi dotat cum trebuie și dacă ar fi făcut ce trebuie. Așa, toată paguba generată de vremea rea și îngheț este preluată de sectorul privat, ținta piept numărul 3 a marilor manageri de stat, profitabili nevoie mare în condiții de monopol.

Ia spuneți, ne achităm de obligațiile referitoare la siguranța navigației? Nu prea pare, dar dacă o facem, asta se întâmplă conspirativ, undercover, să nu se prindă nimeni …

Dacă ne uităm la cadrul legislativ menit să vină în ajutorul nostru, al nefericiților care ne încăpățânăm să ne jucăm cu vaporașele pe-aici, ne apucăm cu mâinile de cap. Prin lipsă de realism și aplicabilitate, prin atitudinea celor care trebuie să-l implementeze, cadrul legislativ din domeniul transporturilor pe apă al României se constituie un constant punct vulnerabil al tuturor acelora care (mai) arborează pavilionul român.

În cazul politicii resursei umane stăm la fel de strălucit, adică urmăm politica buruienilor de pe lângă garduri, fix aceeași strategie pe termen lung, gen Forrest Gump: life is like a box of chocolates, you never know what’s you gonna get … Lumea toată s-a schimbat, lumea noastră s-a schimbat, navele s-au schimbat, armatorii nu mai sunt armatori ci sunt bănci sau fonduri de investiții sau de pensii, noi ne-am schimbat, absolventul de liceu din România este provocat de ecuația de gradul doi, programele de învățământ încă sunt determinate de profesorime, de nevoia de catedre și de norme didactice și nu de industrie, populația este într-un declin demografic accentuat și așa mai departe, toate astea se traduc în întrebări fără răspuns care ne vor desena traseul vieții profesiei noastre. Care profesie este foarte, foarte la voia întâmplării. Ca bomboanele de ciocolată ale lui Forrest Gump.

Schimbarea nu este imposibilă și nici extrem de complicat de făcut. Poate fi dureroasă, asta-i altceva. Obișnuința nimicului e greu de scuturat. Schimbarea declarativă a misiunii unor instituții nu face nicio brânză fără o schimbare de atitudine. Buna intenție manifestată de decidenții politici ar fi un prim și important pas, ar aduce și convingerea necesității schimbării cvasitotale a modului în care ne producem în acest sector de activitate. Mă gândesc că după ce se termină cu spectacolul de lasere, lumini și înțelepciuni culese de pe pancarte din piața Victoriei, poate ne apucăm și de treabă. Dac-om mai avea unde, pe ce și cu cine …

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s