Tot cu parcu’ auto …

Că tot am mai scris de intrarea de la parcul auto … în decursul istoriei, intrarea în Institutul de Marină s-a tot modificat. Înainte de ’86 se intra exact pe unde se intră acum, când Institutul nu mai e Institut ci ditamai Academie Navală, vă rog să mă scuzați, da … Când promoția noastră era în anul I, se intra pe la parcul auto. După vreun an, doi, cînd institutul a preluat și școala de maiștri, poarta principală s-a mutat pe acolo, adică la mama dracu’ față de companiile de la marina comercială aflate la câmp, deh, mai la dos … Cum, de când lumea, regulamentele au fost amendate funcție de nevoia de eficiență, făceam ce făceam și evitam intrarea pe la poarta principală. Departe, prea departe, tovarăși. Mai mergeam o stație cu troleul și săream gardu’ pe la poarta auto.13245933_10206609207650222_278110334_n.jpg

Povestea asta despre intrarea în școală mi-a readus în minte ultimul comandant al Institutului, așa cum era el înainte de ’89. Până atunci școala noastră avusese comandanți care erau, într-un fel ciudat, complici cu elevii în ceea ce privește disciplina, în sensul că întrețineau și ei aura asta mai specială pe care marina o avea între școlile militare și între arme, gen, sunt derbedei ai noștri, corect, dar nu-i așa că sunt simpatici?

Importat din București în toamna anului 1987, ultimul comandant tovarăș, căpitan de rangul I de felul lui, ne-a redus nivelul de la studenți la militari care se mai duceau și ei pe la niște cursuri, pe-acolo. Îmi aduc aminte perfect, pe la începutul mandatului său, până să i se dea casă în Constanța, omu’ era cazat la hotelul armatei, undeva aproape de tribunal. Venea la serviciu cu troleul, ca noi toți care aveam învoire peste week-end. Luni dimineață eram colegi de troleibuz. Suindu-se la cap de linie, stătea întotdeauna în față, parcă-l văd pe prima banchetă, demn, înțepat, așa. Nu clipea, nu saluta, nu băga pe nimeni în seamă. Nu că am fi dorit vreunul să ne bage în seamă.

Când să ajungă la Institut, se ridica omu-n picioare să coboare. Tot troleu’, plin de-ai noștri, se ridica la fel, în picioare, să coborâm, doar ajungeam la școală, mă rog, intrarea principală. Oprește troleul, se deschid ușile, tov. rangu-ntâi coboară, se închid ușile. Tov. rangu’ întâi singur în stația pustie unde era el și cu el … Noi, îl așteptam să descalece, mai mergeam o stație și, pe la parcul auto, peste gard, în șir indian. Azi așa, mâine la fel … tov rangu’ întâi ia atitudine, se înfoaie, devine contondent, dă ordine, trasează interdicții. Învoirile au fost reduse drastic, posibile numai la final de săptămână într-un anumit procent, de permisii, nici nu mai vorbim. De la un anumit moment, dacă ieșeam în oraș, nu mai aveam voie să ne deplasăm decât în formație … bun, cu asta a intrat în folclor, că a lansat Vardia șlagărul de mare succes: sunt elev la Institut, nu beau, nu mănânc, nu fut, stau în stație și aștept o formație …

La un moment dat, văzând că nici exmatricularea a doi elevi de anul IV de la facultatea Navigație nu rezolvă definitiv situația disciplinei pe platforma de învățământ pe care o conducea cu mînă de fier, tov. comandant se apucă și organizează patrule care să pândească gardurile, patrule pe care le conducea personal, câteodată.

Eram anul IV când pânda tovului comandant a părut a da roade. În tandem tot cu un rangu’ întâi, nea Mișu, șeful catedrei de sport, ofițer de serviciu pe institut, tov. comandant stătea de caraulă la parcul auto, lângă gard … blat, nu fumau, nu vorbeau, nu respirau, nu se poate, trebuie să-i prindem odată, pe indisciplinații ăștia … În plin program de pândă, odată apar doi atleți care sar gardul și, spre ghinionul general, cad exact pe dânsul. Tov comandant își ia un cap în piept de-i sare cascheta în aer și tumba cu cracii-n sus în boscheții de lângă gard … Nea Mișu de la catedra de sport, mai iute de mână, îl apucă pe unul dintre teroriștii care forțau intrarea de manta, dar îi dă drumul urgent, având surpriza să descopere că-i nepotă-su. Normal, tace din gură, că era treabă de exmatriculare de nepot, cel puțin…

Furtuna s-a revărsat, represalii s-au declanșat, apeluri s-au executat, cercetări și audieri au avut loc. Toate eforturile au fost în zadar, tovarăși, agresorii au scăpat neprinși, spre disperarea tovarășului comandant, spre hazul și miștoul general al elevilor și, suspectez, spre satisfacția mocnită chiar a ofițerimii puse în fața unui război pe care nu aveau cum să-l câștige, războiul împotriva normalului … care normal era suficient de anormal anyway.

Aproape 4 ani cât am fost elev în institut, acest normal care era anormal, de fapt, ne-a făcut ca la întoarcerea în școală din învoire, vacanță, sărit gardul whatever, singurul nostru gând să fie cum să plecăm de-acolo din nou. Aceasta a fost atmosfera în perioada de final a institutului de altă dată. Definiția la virgulă a unui management catastrofal, cu consecințe deosebit de grave. Era o școală militară, fără îndoială, erau certe exigențe de respectat. Excesul exigențelor manifestate, câteodată, chiar împotriva demnității noastre de oameni la început de drum … patrule, pânde la gard, ce a fost prostia asta, mă enervez și acum, când scriu după 25 de ani. Era o școală militară superioară de marină, deci școală, în primul rând, da, nu cazarmă de trupeți, a cărei misiune era să construiască resursa umană pentru o meserie grea, care are caracterul condiție eliminatorie … Din păcate, primii care au dovedit lipsa de caracter au fost chiar conducătorii școlii care, după ce că nu s-au deconspirat că ar mai fi în stare și de altceva decât să pândească gardurile, s-au dovedit și niște căcăcioși … s-au speriat atât de tare pe 2 ianuarie 1990, când ne-au văzut pe toți strânși, întrebându-i de vacanță, că ne-au dat și vacanță, ne-au și demilitarizat, erau în stare să facă orice numai să scape nepenetrați. La propriu, că verbal, vai de mine ce le-au auzit urechile.

Funny enough, cu toate mizeriile de mai sus, eu cred că Institutul de Marină nu trebuia să sfârșească atât de lipsit de glorie … a fost o școală excepțională, care a educat bine zeci de mii de ofițeri ai marinei române și a pus pavilionul nostru pe harta lumii.

Din păcate, urma scapă turma … Cred că dacă ne lăsau să sărim gardul liniștiți pe la parcul auto …

Anunțuri

2 gânduri despre “Tot cu parcu’ auto …

  1. Bravo Laur. Frumos scris. Dar vrem mai mult.Au inceput să mi se șteargă din memorie anumite lucruri care păreau importante la un moment dat. De exemplu îmi aduc aminte de Six ca de un fel de leader, cuvântări, întâlnire cu Basescu. Dar parca s-a întâmplat intr-o altă viață.

    1. Six era lider UTC, sigur. Un băiat admirabil, care facea sedinte, se implica saracu’ … ceea ce noi n-am fi putut face, că ne cam durea la bască. Pe mine sigur … Doamne, si cât misto am facut de Six, saracu’ … cum nu putea el sa spuna 32 in engleza, ca era șâșâit … Tâmpit am fost, pe onoarea mea. Ce-oi fi avut cu bietul om, nu stiu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s