Fetele de la birou …

Ea e înaltă și slabă și el nu … dar are nasul roșu. El … Amândoi ne așteptă într-o gară din UK. Pe mine și pe prietenul meu veniți să vedem o navă. O navă mică, mică. Ei vor s-o vândă, noi vrem s-o cumpărăm … Ea lucrează la stat. Sub regină. El lucrează tot la stat. Sub regină și sub doamna înaltă și slabă care îi este fix șefă.

Schimbăm amabilități și ne suim în pick-up track-ul pe care îl conduce el însuși. Pe drumul spre port, noi, din spate, trăim cu o oarecare surprindere senzația că mergem aiurea pe stradă dacă ținem partea stângă a drumului … Izbândim și ajungem în port … în mini-portul unde doamna e șefă și care vrea să-și vândă nava. Nava mică, mică.

Portul este foarte aproape de ceea ce eu aș defini raiul, dacă aș crede în așa ceva … Are vapoare și vaporașe, bărci, veliere, cheuri plutitoare și chiar un restaurant vechi și discret de unde poți să urmărești apropierea și acostarea oricărei ambarcațiuni … Totul e pus la punct. Este atât de frumos încât doare …

Ea e chiar Captain și șefă peste autoritatea portuară care numără, probabil, vreo cinci angajați, și asta dacă numărăm și mașina cu care am venit, vorba BUG Mafia șase gabori, două dube, opt toți … în fine, uite și nava. Arată ca-n poze, numai că puțin mai bine. Corpul okay, fendere, chiar și opera vie pare aproape neatinsă de alge and shit. Interiorul e a travel back in time … totul e accentuat de un lemn patinat, dar întreținut, iar doamna înaltă și slabă este un bun avocat pentru navă. Vorbește cu pasiune și cu afecțiune, se vede că ar sta la caterincă toată ziua despre vapoare și documentele și certificate și de timonierul știrb, venit să ne facă un tur cu nava mică, mică … și o cafea, nu chiar așa mică, mie. Până și cafeaua are ceva de vapor, deși ambarcațiunea nu e chiar vapor.

Ne lămurim cum e cu nava și tot ceea ce o privește … hai s-o vedem plutind pe valuri înspumate. Bun, doamna Captain și șefa de autoritate portuară, odată mi ți se repede la parâma pupa, o lasă ușor în bandă, sare pe cheu, ia gașa de pe baba și sare înapoi la bord … același lucru face și colegul cu nasul roșu cu parâma prova și off we go … omu’ de la cârmă larghează pupa, mașinile înapoi, iese parandărăt la drumu’ mare și dați-i bice, tovarăși … Doamnei comandant i se cam scurg ochii după fiecare navă din zonă … aia e așa, ailaltă e pe partea cealaltă, asta e superbă, construită când lumea muncea pentru ea și nu pentru taxe și impozite … I-auzi, frate, ce dă doamna din ea, suntem pe aceeași pagină, înseamnă …

Ne jucăm cu rățușca prin cadă, frumos, procedăm la cheu. La acostare tot doamna captain, șefă de port face serviciul de barcagiu … îmi place tanti asta. Aproape cât mine de înaltă, filiformă, pistruiată, spre șaij’ de ani, dar iute în mișcări și cu o melancolie în priviri pe care nu și-o poate ascunde. Ea și nas roșu ne invită la masă, la restaurantul parcă teleportat din Linia Maritimă Onedin. Discuția se leagă, viața doamnei are un parcurs de film … intrată în law school, fuge de acolo și pleacă pe mare unde ajunge captain pe nave mici, de cabotaj … iar navele erau chiar mici, 6-700 de tone și mărfurile erau variate, ba role de tablă pentru Olanda sau Germania, ba hârtie, ba nu știu ce fel de bușteni … Și mersul pe mare era fun și nu porcăria birocratică de astăzi, care a furat poezia meseriei și a aruncat-o unde nu o mai găsește nimeni … Iar tinerii, deh, care vor să meargă pe mare, nu se gândesc decât la bani făcuți repede, nu-i mai interesează calitatea vieții, iar banii mulți făcuți pe mare se risipesc pe taxe pe proprietate și nu mai știu ce, de-ți vine să mori … Adică meseria nu mai are pic de etică, domnule … Iar viața în Anglia e din ce în ce mai grea. Uite, timonierul toothless, ia vreo 17 mii pe an, cu toate taxele incluse care, dacă sunt excluse, lasă un salariu net de vreo mie și-un pic pe lună … iar din ăștia, 650 se duc pe chirie. Cum trăiesc oamenii ăștia, se întreabă retoric … mă întreb și eu, în gând, cum or trăi ai noștri, cu tot salariul cât jumate din chiria pe care-o plătește știrbu’. Relația șef – subordonat e mai vizibilă ca niciodată, nas roșu dă viguros din cap, sorbindu-i cuvintele doamnei comandant în scurtul răstimp pe care-l folosește constructiv, să baloteze niște chips, total greșit, pe motiv de colesterol.

Mă uit la ea ca vrăjit … mamă, ce frumos vorbește tanti asta … și știe și despre nave și a făcut și pe barcagiu’, a luat gașa de pe baba, are și uniformă. Cu cravată chiar. Neagră cravata și albă cămașa. Picture perfect, ce mai …

Aproape să nici nu băgăm de seamă când, discutând despre costuri, una era în ofertă, alta a devenit aici. Că poate fetele de la birou au greșit. Că poate … poate … Și toate au plecat la vale, și restaurantul din Linia Maritimă Onedin și lemnul patinat și gașa și babaua și uniforma. Și realitatea s-a arătat exact așa cum e. Da, corect, etica lipsește, dar parcă nu meseriei, care e la fel de onestă ca întotdeauna, adică mersul pe mare greșeala așteaptă, ai făcut-o, te-a sancționat. Oamenii și-au diluat principiile … și e păcat când oameni validați de practica pe mare, oameni care au avut parte de greutățile ei și le-au depășit, nu se dovedesc la fel în viața de zi cu zi. Sau, cine știe, or fi greșit fetele de la birou … sau poate camioneta care ne-a adus în port.

A fost o zi interesantă, într-un final. Adică … a fost frumos să constatăm că noi, românii aia mult huliți, ne-am permis să fim corecți. Probabil pentru că noi n-avem fete la birou …

Anunțuri

2 gânduri despre “Fetele de la birou …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s