În port, la Brăila. De fapt, în afara lui …

Duminică dimineața, la poarta de intrare în portul Brăila. Bună dimineața, spun eu unui domn cu un tricou roșu, cam răpănos. Tricoul. Și purtătorul mustăcios … Bună dimineața, domnu’Domnule, zic eu, aș vrea să intru și eu până la silozul ăla vechi. E o navă la operare acolo. Aș vrea să-i fac câteva fotografii. Vă las buletinul, plătesc și accesul, dacă e cazul. A, dar nu se poate. Ce să căutați înăuntru? Păi doar ce v-am spus. Vreau să pozez nava aia la operare … Cum să pozați? Ce să pozați? Păi asta facem noi aici? Corect, nu asta făceau ei aici. Ei, că erau doi, mustăciosul și-un coleg de rapăn, de fapt, făceau exact nimic. Numai directorul poate să vă dea drumul. Păi dați-i un telefon, spun eu, mai mult de dragul conversației, știind că n-o să ajung nicăieri și n-o să pozez absolut nimic … Nu se poate, zice el … e duminică, îmi spune triumfător, ca și cum asta ar fi fost scuza absolută că nu pot intra în imobilul port Brăila, aproape neschimbat de la Ceaușescu încoace … E duminică, adevărat, aici a nimerit-o.

Mă întorc pe călcâie și plec. Puteam să pariez că așa se va desfășura conversația. Mi s-a mai întâmplat acum vreo doi ani și la Galați, numai culoarea tricoului paznicului diferea, rapănul era tot acolo. Venind spre Brăila, cu o zi înainte, văzusem de pe bac o silueta de 8700 la operare … corpul, castelul, coșul de 8700, două cranice mari montate, față de patru mici altădată, vreo navă preluată de turci și pusă la treabă. Am vrut să mă conving, să văd care navă de-a noastră era … fără scucces, după cum v-am povestit.IMG_0635

Am operat de câteva ori bune în portul Brăila, cu nave mici. Laminate. Am încărcat și ceva îngrășăminte la big bags, parcă, nu mai știu. Era o întreagă poveste orice escală la Dunăre în anii flotei Navromului. O întreagă poveste care mă dă peste cap acum, văzând decrepitudinea în care a ajuns portul ăla, ca și Galațiul dealtfel, locuri care, altădată viermuiau de activitate și marfă și vagoane și de oameni și, în special, de vapoare, domnule, de vapoare.

Paradoxal, deși vorbesc de port și vapoare, când mă gândesc la Brăila sau Galați, primul reflex e să înjur CFR-ul. Deși de la perioada de care vorbesc au trecut anii și am mai fost de câteva zeci de ori pe acolo cu mașina, conexiunea mentală între porturi la Dunăre și CFR nu se poate destructura. Se vede treaba că am fost abuzat amarnic de CFR, tânăr ofițer în drum spre și de la tură în anii de început. Acum serios, nu-mi dau seama ce-o fi fost în mintea funcționarului de la CFR care, în anii ’80 – ’90, a pus cap la cap traseul feroviar pe ruta Constanța – Galați. Realmente, nu-mi dau seama. O fi vrut să testeze anduranța și nervii călătorului român nevoit să se deplaseze 7 ore pentru a ajunge într-un oraș de destinație la 200 de kilometri de cel de plecare. Și după ce că erau mizerabile mirosind a pilitură de fier și praf și a toate urdorile țiganilor de Făurei, parcă toate trenurile erau noaptea, de parcă eram lilieci venind la tură sau plecând de la tură. Și orice vapor, cât de mic, aflat la operare la Dunăre, aproape indiferent de cât de mare era partida de marfă, tot își măsura escala în zile bune, dacă nu săptămâni. Radă, intrat la operare, așteptat marfă, ieșit în radă, dacă așteptarea se lungea și marfa întârzia, intrau alte vapoare, mai norocoase … și iar intrat și iar așteptat și tot așa. Navele operau cu jumătate de echipaj la bord și jumătate acasă, ne schimbam la câteva zile odată … venea ziua cu pricina, foarte bine, predam serviciul și, cu geanta de bulendre de spălat pe umăr, ne scurgeam spre poarta de atunci care e tot acolo și de acum, poarta acolo unde eu n-am mai fost în stare să intru pe motiv de purtător de tricou jegos … De acolo, o luam pe jos, pe lângă magaziile din afara portului, făcând dreapta la blocul Navlomar unde era agenția la care depuneam listele de echipaj și acte sau ce mai era nevoie. De-acolo la deal, spre hotelul Traian, moment de escală obligatorie, dacă aveam norocul să mai fie ceva deschis la ora aia, la care oamenii muncii se odihneau forțat pentru a doua zi, nu ca acum, când nu mai au ce munci …

La un sfert de secol distanță fac, cu mașina, traseul de altădată … Aș putea pune pariu că de la căderea lui Ceaușescu în magaziile alea nu a mai investit nimeni un leu.IMG_0625

Drumul e exact același, pavat cu aceeași piatră cubică … mai puțin capacele de canalizare, furate fără excepție.IMG_0627

Și blocul Navlomar e tot acolo, pare părăsit, ah, ba nu, uite, parcă scrie ceva pe ușa aia, fabrica de textile … mda, minunat, se potrivește. O iau în sus spre Traian … ia uite, pe stânga, poșta … Poșta, domnule, de unde cei mai tineri eram sfătuiți de cotoarbele mai bătrâne să sunăm acasă, să nu intrăm încrezuți pe teren … că mai bine să strici o monedă de un leu decât o relație sau căsnicie, să nu ne întoarcem pe neașteptate să-l deranjăm pe Neluțu, apelativ unanim acceptat ca fiind animalul domestic care crește și se dezvoltă pe lângă casa marinarului plecat … Traianul e tot acolo, ăsta văd că funcționează, spre deosebire de poștă care pare absolut părăsită …IMG_0631

Portul Brăilei de azi îmi readuce aceleași revoltate întrebări la care n-am un răspuns și nici nu știu dacă e cineva în stare să-l ofere. Am știut vreodată oare ce-am vrut să facem din țara asta în ultimii 25 de ani? Am vrut libertate, parcă, nu? O avem acum? Sau la ce libertate ne-am referit exact? Libertatea de a ne răhăți pe munca a zeci de generații în numele a ce? Una peste alta, zona portului Brăila e privată, știu sigur, că mi-a spus răpănosul mustăcios. Cu tricoul roșu … Private sunt și magaziile pe care le fărâmă timpul … timpul care fărâmă și drumul care e public, iar dacă nu-l fărâmă, îl lasă fără capace de canalizare. Chiar privat fiind nu se poate șterge impresia de victimă a timpului și nepăsării accentuată de liniștea absolută în căldura de iunie, deranjată doar de muștele care bâzâie peste tot …

Deci, n-am pozat portul din interior. Și nici nava care opera acolo, o pasăre rară la Brăila, unde, de obicei, nu operează mai nimic. Singurul lucru care operează este siguranța ciocoiului de modă nouă, devenit apropritar pe port, adică o bucată din istoria acestei țări după ce-o fi plătit sume enorme, echivalente cu vreun apartament. Poate două. Atât valorăm, se pare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s