Ziua națională a României … Ziua Națională … Ziua …

Venind astăzi spre port, mai precis spre șantierul naval, ascultând la radio gingle-urile festiviste cu 1 decembrie și cum sunt românii ca unul și stăpâni în țara lor, stăteam și mă gândeam ce (mai) reprezintă ziua asta pentru mine … Până la un anumit moment, cred că am fost chiar patriot …

În timpul școlii, cât a durat ea în comunism, adică aproape toată în cazul meu, în ’89 fiind la un semestru de absolvirea facultății, zilele ni se împleteau cu simbolurile naționale, imnul, cu propaganda comunistă, cu filmele, literatura … De mic intrai în organizația de pionieri, cu uniformă și șnur și centură și bască și „Tot înainte mândri pionieri/Muguri de lumini pe plaiul românesc …” Ajungeai pionier jurând cu mâna strânsă pe drapel, aveai cravată roșie și insignă, festivitățile erau cu salut voios și organizate în careu, cu cântec și tot tacâmul …

Plastelina care eram la anii ăia era modelată, încet și cu perseverență, spre profilul omului nou … al bunului comunist, probabil, că oameni noi nu prea am ajuns, din ce mi-am dat eu seama. Totuși, toate astea lăsau câte ceva în noi … în oricare dintre noi, oricât de dizidenți ne-am da acum și cât de tare ne-ar puți trecutul … Bun, maturizarea deschidea ochi … începeai să vezi diferențele dintre ce se spunea la televizor și ce era prin magazine, îți auzeai părinții înjurând mărunt sau spunând bancuri despre ză fiărles lidăr Ceaușescu, simțeai pe propria-ți piele muncile agricole și începeai să te întrebi dacă societatea socialistă multilateral dezvoltată este sinonimă cu statul în frig și făr’ de curent … dar nu-mi dau seama dacă, la douăj’ de ani, apucasem să punem parte din vina lipsurilor astea și a celorlaltor mizerii pe țară. Cred că Ceaușescu a fost paratrăznetul care a captat toate nemulțumirile și, odată el împușcat ca un câine în ziua de Crăciun, țara a scăpat neatinsă și pavilionul ei aproape intact, odată stema dată jos de pe el …

În aproape 11 ani cât am mers pe mare, am confundat deseori patriotismul, dorul de țară cu dorul de casă … Am fost generația care a stins lumina în vechiul Navrom și a intrat cu pieptul înainte în flota mondială … am prins organizarea de altădată, cu relații tradiționale, deschise pe vremea în care comerțul exterior era monopol de stat, cu mărfuri standard și încărcarea la Dunăre și danele Navrom din Anvers și echipajele familii și vapoarele cămine … Voiajele aveau România plecare și sosire, iar sosirea acasă n-aș fi dat-o pentru nimic în lume … Ultimele 48 de ore, cam de la Matapan încoa’ erau absolut incredibile … toată lumea se ferchezuia și fremăta și-și aduna și readuna bagajul … toți își găseau de drum prin comandă și amușinau mirosul de casă chiar dacă mai erau 500 de mile până acolo …

9504_677425255612448_1043462700_nȘi de la Bosfor … parcă atingeai casa cu mâna … de pe la șapte-optzeci de mile se auzea românește în radiotelefon, ia uite Caliacra, Mangalia … Tuzla … intrai pe pasa de aterizare, printre faruri … pilot la bord … remorchere prova, pupa … volta springu’ … gata, poziție. Mașina liber … suntem acasă.

Dar avea casa de-a face cu țara? Sau ce înțelegem, exact, prin țară? Familia? Familia poate fi oriunde, nu? Casa îți poate fi oriunde … oriunde îți e bine, mă gândesc … Bun, eu am anumite obligații față de țara asta, dar ea are vreo obligație față de mine?

Până acum câțiva ani, în mintea mea, am gândit un semn de egalitate între toate, să știți … familia = casa = țară …

Fără să-mi ceară nimeni, m-am simțit responsabil, într-un fel dator … m-am gândit că țara asta mi-a dat educație gratuită, mie, părinților … am făcut o școală militară, mi s-a plătit șederea la masterat în Belgia, m-am gândit că am datoria să întorc ceva … n-am dat înapoi și am încercat să nu mă fac de rușine pe unde am tot ajuns. Iar când mi s-a oferit oportunitatea de-a-mi plăti datoriile muncind pentru a reforma un sistem corupt, care consumă de două, trei, icșpe ori mai mult decât ar trebui, am acceptat și m-am pus pe treabă … nu m-am uitat în stânga, nu m-am uitat în dreapta, nu m-a interesat cine suspină după contracte manglă sau comisioane … Am mers înainte, că țara care m-a educat și mi-a dat atâtea are nevoie și eu sunt cetățeanu’ dator și venit în ajutor … Și dacă tot am plecat înfoiat la război cu sistemul ticăloșit, apăi să nu mire pe nimeni că am intrat exact în rahat, unde mă aflu chiar și-n prezent. Și, să vezi comedie, țara în ajutorul căreia am sărit n-a avut nimic de comentat. A lăsat pe unul cu facultatea de drept absolvită pe la Băile Herculane să mintă, să-și bată joc de mine, să mă acuze în fel și chip și să-mi schimbe agenda priorităților pentru câțiva ani. Mai vreau eu să săr în ajutorul țării? Ba s-avem pardon … vreți să furați până nu mai puteți? Be my guest …

Mda …. Hai să vă spun un secret, două. Românii nu-s ca unul, iar în țara noastră suntem orice, mai puțin stăpâni … Sistemul educațional din această țară a fost faultat absolut ireparabil, de la revoluțiune înscriindu-se pe o spirală descendentă și în fiecare an mă întreb dacă a atins minus infinitul … Roadele acestui sistem educațional se văd, în fiecare zi, mai plenar, mai ultimativ, în sănătate, în poliție, în justiție … Administrația acestei țări, indiferent de câte și care inițiale guvernează, nu ne rezervă nicio viziune, nu urmează nicio strategie, nu protejează nimic național, promovează șmecheria și nemunca și, de la o vreme, promovează guvernarea cu ciomagul procuroricesc. Fiecare zi ne rezervă o destructurare, o altă arestare, o altă instituție folosită să faulteze pe câte unul ieșit din rând. Asta în timp ce în România analfabetismul proliferează, starea de sănătate a populației se depreciază, șomajul crește, munca la gri nu dă semne că vrea să se albească, exporturile națiunii stau într-o fabrică de autoturisme vândută și aia, productivitatea muncii românilor scade, agricultura depinde tot mai mult de natură, nu mai există obiective industriale majore în care să investim, iar de alea în care am investit ne-am bătut joc … în concluzie ne îndepărtăm de lumea civilizată.

Bun … și acum ar trebui să vibrez de 1 decembrie, sau cum? Ar trebui să mă simt foarte român văzând serbarea asta care adună în jurul arcului de triumf insectarul ăsta de mareșali fără de armată și ruina asta de tehnică militară taman bună de un muzeu? Îmi pare rău, dar nu prea mai pot … nu-mi mai iese vibratul și nici nu mai știu dacă mă simt foarte mândru că sunt român … iar manifestările naționale în cazul nostru, care nu mai știm cum să ne dăm pantalonii jos în speranța că vreun cetățean oiropean va avea vreo erecție, mi se par absolut inutile … cheltuială aiurea … nu reușim decât să părem, o dată în plus, prăfuiți și penibili …

Revenind … la cine să mă gândesc eu exact când spun la mulți ani azi?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s