UM zero – douășunu’ – nouăjdoi … Anii ’80 (I)

Era o vreme în care FB se pronunța fe-be doar ușor sacadat și însemna foarte bine … cu alte cuvinte, un calificativ …

Azi, FB înseamnă Facebook, ne ocupă ceva timp din viață și grație acestui mecanism  al vieții moderne și modului în care împarte frenzilor felii reciproce din viață, ajungem să retrăim vremuri poate altfel uitate.

E ceva vreme de când Facebook-ul mi-a răscolit trăirile de elev la Institutul de Marină. Nici nu știu cum am dat de profilul colegilor cu doi ani mai mari, promoția 1988. Multe fotografii postate … zeci, de pe vremea lor în școală, a noastră, pentru doi ani. Băieți în haine de instrucție sau de oraș, la studiu la clase, la munci agricole, la struguri sau la porumb … pe scenă … în voiajul de anul III, la bordul navei școală Neptun, azi de mult tăiată. Ia, uite, la spălător, frezându-se înainte de învoire și hlizindu-se unii la alții … prin dormitoare, pe sectoare … în stagiu, bărboși, cu aer de libertate neîngăduită, altfel, de institutul perioadei … toți tineri și pocnind de o energie parcă pierdută azi de tineretul smartphone pentru care socializarea și viața împreună înseamnă chat-ul online.

E o lume dispărută astăzi, sau, mă rog, aproape dispărută … și total, dar total diferită. A însemnat mult pentru noi, pentru cei care am parcurs acei ani. Am fost parte a unui sistem care ne-a produs, care a fost cauza existenței noastre profesionale, care ne-a format pentru meseria pe care încă o practicăm și care sistem nu mai există. Ceea ce există azi nu are nicio legătură cu ceea ce a fost, din păcate. Normalitatea ar fi impus o trecere, o evoluție de la un sistem centralizat, strict, planificat, la o realitate impusă de piață, de dezvoltarea tehnologică accentuată, de schimbările sociale și așa mai departe.

Greu de vorbit de normalitate oriunde în România, de ce am fi făcut noi excepție. Fără a face apologia unui deceniu care, în mintea aproape oricărui român care l-a trăit, este sinonim frigului și lipsurilor și tăierilor de tot felul, o să încerc, în câteva episoade, să recreez ceea ce au însemnat anii optezci pentru învățământul de marină din România. Aflat în an terminal în 1989, mă consider produs al acelui sistem de învățământ. M-am zbătut să intru acolo, în competiție cu alți peste zece pe un loc, m-am chinuit să mă redimensionez în șablonul de elev la institutul de marină, am prestat patru toamne în agricultură, am promovat și picat examene, m-am legănat în marș cu bricul Mircea, am învățat muncă politică-n armată și socialism științific, am dat din steag pe 23 august în fața lui Ceaușescu, am băgat sectoare și-am sărit gardul, am apucat să plec în voiaj pe nava școală Neptun și să fiu plătit cu 90 de cenți pe zi, am mâncat varză cu oaie încercând să nu inspir pe nas … și, deși toate astea ar părea stranii unui cititor neavizat, sunt recunoscător școlii și majorității profesorilor și majorității ofițerilor pe care i-am avut. Și, ca să fiu sincer până la capăt, după zece ani pe mare și după ce-am văzut zeci de organizații de învățământ de peste tot, dacă trag linie, plasez vechiul institut pe podium, cu pretenție la medalia de aur.

Cum a început povestea …

neptun1(1)Mult hulitul comunism a fost cel mai mare armator al României. Bun, mai puțin bun, e de discutat. Cert este că ambițiile maritime ale României au fost prea puțin fundamentate pe sustenabilitatea economică a acestui sector de activitate ci, mai degrabă, pe o nestrămutată dorință de independență a lui Nicolae a lu’ Andruța, care vedea exporturile și importurile țării mișcate numai cu nave românești, construite numai în România. Trist este că utopica dorință de a nu depinde de alții nu a ținut cont de volumul relativ redus de schimburi comerciale transportate pe apă generat de România, de lipsa de fiabilitate a construcțiilor navale românești, de configurația piețelor și de alte milioane de lucruri mai mari sau mai mici.

Una peste alta am sfârșit, în 1989, după două decenii de dezvoltare accentuată și forțată a navalității unei Românii încă subdezvoltate, prin a avea o salbă de șantiere în lungul Dunării, o amplă rețea de licee și școli profesionale de marină, un registru naval și zeci de întreprinderi care să furnizeze materie primă pentru o flotă mare, mare, de 310 nave maritime, din care mergeau mai puțin de jumătate și de care inclusiv Ceaușescu ajunsese să fie nemulțumit. Planul de eficientizare a flotei maritime prezentat în ședințele de Consiliu Politic Executiv al PCR menționa, pentru cincinalul 1990 – 1994, încetinirea ritmului de creștere a tonajului total cumulat de flota națională, specializarea pe categorii de mărfuri, eliminarea pierderilor generate de starea tehnică și așa mai departe.

Cine se gândea la toate astea, să fim serioși … Noi, vorba lui Adi Grigorof, coleg de-al meu cu buletin de Bahamas astăzi, noi ne gândeam la furtuni, la pirați, la mările sudului, la fete frumoase și țări exotice … noi, unii … Altora le-a surâs gândul la viața îmbelșugată aproape sinonimă meseriei de marinar. Alții, nu puțini au acceptat mâna întinsă de stat și au intrat, de mici, în liceul militar de marină sau în liceele de marină civile, Orșova, Giurgiu, Galați sau Constanța, chinuindu-se de la 14 – 15 ani prin cazărmi sau internate, departe de familii, câteodată ușurate de povara ținutului unui copil la școală sau la facultate.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s