Sâmbătă am fost la cimitir. N-aveam stare … aveam toate motivele să nu am stare. Cu două zile înainte, un domnu’ căpitan pe râuri și pârâuri mi-a pus vaporu pe uscat … omu’ avea două variante … una cu apă mare și una cu apă mică … Îngâmfat fiind, ce și-o fi zis, ‘ai s-o iau pe aici, pe vechi, sunt gol, am apă … bineînțeles că n-avea. În girație la babord, fără viteză fiind, nava dă de un mamelon de nisip, ușoară, nu-l învinge, îl fură apa și se lasă pe-un bord până pe-o întinsură … tot de nisip. Capăt de drum. O lună de pauză, dacă nu două …

Iar de parcă prostia asta n-ar fi fost suficientă, dom’ căpitan a și tăcut vreo 10 ore până a spus că e pe uscat … au fost 10 ore pierdute … și au mai fost încă 24 până m-am organizat să chem o lume întreagă să ne scoată de acolo … timp în care Dunărea a mai scăzut vreo treij’ de centimetri … e, sâmbătă dimineață tocmai voltaseră la pupa o remorcă dată de un împingător venit în ajutor, când am simțit nevoia să mă sfătuiesc cu cineva .. să spun ce-am făcut, cum s-a întâmplat … și, uite-așa, m-am dus la cimitir …

Las mașina-n stradă, cumpăr niste garoafe verzi, doamne, ce culoare … intru-n cimitir, prima alee la stânga, procedez … las la tribord un cavou cu termopane și marmură maro … aleea s-a îngustat cu timpul, cimitirul de altădată a intrat la apă, a fost nevoie de parcări pentru sufletele Constanței … uite, chiar în drum, Sergiu Skolka, un coleg de generală, mort la 17 ani, înecat … încă un cunoscut, tot în alee … devine din ce în ce mai greu drumul, parcă-l urc la deal … mă uit după reperul de lângă mormântul tatălui meu … de parcă aș avea nevoie de încă o confirmare … reperul se vede și cu google earth, cred, e cea mai înaltă tuie pe care o știu. Ajung la travers de ea, fac dreapta și, cu nodul în gât, mă pregătesc să-i povestesc lui taică-meu ce-am pățit și poate rezolvă el cumva cu debitul Dunării să ies din belea.poză

Taică-meu a fost un om cum nu se mai fabrică, ofițer de marină, comandant, comandant. Marinar adevărat, nu cred că era ceva legat de meseria asta să nu știe … pasionat până la obstinație. Lectura, limbajul, casele, machetele, țoalele, pantofii … toate miroseau a vapoare, a corăbii, a povești cu oameni călare pe valuri. În viața lui a făcut exact ce a vrut și când a vrut. Nu i-a ajuns școala de marină, a mai făcut și-o politehnică … așa, în derâdere … A mers pe mare 25 de ani, a reprezentat Navromul pe-afară, când a avut vreo idee, aia a fost. Până și diabetul care i-a adus sfârșitul a fost tratat cu sictirul cuvenit … fără medicamente, fără regim, fără nimic … Nu știe nimeni dacă l-a durut, dacă a suferit … a bravat până la final, n-a spus la nimeni nimic … și-a venit ora trei dintr-o marți de mai și, vorba lui, a lăsat docu’ la apă … și a plecat și gata. Viața lângă el n-a fost niciodată comodă, era mai coroziv decât acidul clorhidric, dar scriu absolut sincer, acum parcă l-aș fi crezut în stare de-o scamatorie, ceva, mi-ar fi scos juma’ de metru de apă sub chilă și am fi rezolvat-o …

Și … așa cum era, cu miștourile și up and down-urile lui și cu eternele ciondăneli din orice, mi-e un dor de el de mor. Ieri, 29, ar fi fost ziua lui. Ar fi împlinit șaptezeci și unu de ani. Nu a ajuns la ei, s-a oprit la 67 … Asta e.

Sâmbătă … n-am apucat să-i spun nimic. Uitasem că sâmbăta dimineața e momentul maică-mii acolo și ne-am întâlnit și … N-am vrut să lăcrimez cu martori … am stat mai puțin de un minut și am pus pe drum în telefoane cu băieții de la vapor, sperând că, într-un fel, o să ajungem în plutire. N-am ajuns … Nava n-a ieșit, a rămas pe uscat și am rămas în vardie în așteptarea ploii …

De unde concluzia că prostia sedimentată, reaua voință nu poate fi depășită cu una, cu două, nici măcar invocând în gând energii de oameni irepetabili.

 

Reclame