Doi pe-o navă …

Aici? … Aici, ce? Ăăă … Aici e cursul? … Aici, alături … Omu’ intră, face doi pași … ne cunoaște, nu ne cunoaște … ajunge în dreptul primei bănci, se întoarce și pleacă. Nu era aici … Tânăr și nehotărât … la treij’ de ani, înalt, pulover … pantalonii au făcut deliciul audienței … strâmți pe picior și cu turul aproape de genunchi. Bașcheți în picioare. Îmi întreb colegul … Băi, cum poate maimuțoiul ăla să meargă în pantalonii ăia … Stau în bancă cu Gică, tot comandant. Îl știu pe Gică de o sută de ani … era coleg de promoție cu ofițerul cu care am făcut eu cart în stagiu, adică în ’90 … Gică își întinde picioarele …  nu răspunde. Spun: Frate, eu n-am navigat de multă vreme … tare mă întreb cum aș reacționa să am un tembel d-ăsta pe vapor … Vecinul de alături … trebuie să fii calm. Îi asculți … reacționezi de la caz la caz. Uite, am avut unul pe vapor, ofițer trei de la mașină, care tot venea pe comandă … și la un moment dat, agitat așa, îmi spune că a rămas fără iarbă … Ce iarbă, măi? Iarbă … de aia de fumat … Ăștia tineri ies extrem de nepregătiți … profesional și psihic. Nu știu unde-o să ajungem … Ce să ajungem? Ajungem să pierdem tot ce am avut altădată … Cică scot ăștia 1000 de absolvenți pe promoție. Unde dracu’ navigă ăștia? comentează retoric alt domn comandant, promoție ’79  …

Gică … Eu n-am mai mers cu români pe mare din ’98 … a, ba nu, din 2000. La început m-am gândit, băi, plec singur … dar e cel mai bun lucru. Dacă ești comandant, dacă ai români la vapor, indiferent ce e ăla, șef mecanic sau secund sau timonier, întotdeauna se așteaptă să-l protejezi … Doi români dacă sunt pe aceeași navă atunci atmosfera e aiurea … tot timpul se plâng … mai auzi în radiotelefon discuții … cum se vaită … mâncarea … că unii dau orez și noi vrem pâine … ciorbă nu e, carnea … toate put … comandanții toți fură … e ceva de îți vine s-o iei razna. Cel mai bine e fără români …

Cred că am ajuns cam nasol … sau poate toate sunt în firea lucrurilor. În general, lumea a devenit mai superficială … viața s-a schimbat. Stau și mă gândesc ce mai există din marinărie ca să am pretenția ca cei tineri să fie marinari, marinari … Generația mea, care a mai prins marinăria livrată tradițional, cu noduri și pavilioane și pumni de maimuță eram marinari în comparație cu cei dinaintea noastră? Hm … eram și nu eram … Față de taică-meu și cei din generația lui … nu prea există termeni de comparație. Și la șaij’ de ani bătrânul îmi împletea ochii cu câte-un nod pe care eu n-aveam unde-l învăța sau folosi … Discuția se poate extinde … Marinăria s-a depărat de arta de altădată și a evoluat spre dependența aproape completă de electronică și automatizare … la ce-mi mai trebuie sextant și efemeridă în barca de salvare când eu am GPS și pe vesta de salvare … corect. Nu mai avem nevoie să mirosim vremea rea după asfințitul roșu că avem meteoare online … Poziția navei este determinată în timp real și, în scurt timp, manevra se va putea face din sufrageria armatorului … care armator poate sta în papuci, nu? Și atunci eu de ce mă scandalizez că fraierul ăla umblă cu cioarecii ăia în vine?

Viața s-a schimbat, corect … navele sunt din ce în ce mai mari și mai sofisticate. Nu mai avem nevoie de astronomie decât ca să pomenim de stele în mailuri la mândruță … fată, când eram eu pă puntea de comandă și mă uitam la uoreion, la tine mă gândeam … Mijloacele de comunicare au făcut pași enormi înainte … salvarea navei este chiar foarte posibilă … Hărțile sunt atât de electronice încât cei mai tineri, crescuți cu psp-uri și alte acareturi nu se mai uită pe fereastră … experții în ECDIS au ajuns să abrevieze pe tablă LOTFW de la look on the fucking window … Toate s-au schimbat în bine … mai puțin atitudinea. Normal, probabil … am devenit superficiali și răsfățați, nu? Ce făceam altădată în jumătate de oră … măsurători la aștri, căutat prin efemeride, tipul de calcul, logaritmii … astăzi, poziția navei o avem în timp real. Nu ne mai exersăm mintea și am devenit plictisiți. Echipajele sunt multiculturale și interacțiunea socială tinde spre zero … În porturi, oamenii nu mai ies la o bere ci stau la cabină, pe skype cu familia … Marinarul de azi este plătit să plece de acasă. Și pleacă. Și-i pute …

Înainte să începem cursul de azi, am fost cooptat într-o bârfă … fără să mă cunoască, un domn timonier mi-a povestit cât costă gazonul proaspăt așternut în baza nautică, că e scump, da’ hoții ăștia nu se uită … am tras concluzia că hoții eram noi, ăștia de la Ceronav care am avut nesimțirea să punem gazon unde a fost pârloagă douăj’ de ani. Am reținut că a terminat Navromul în ’87, dar suntem de-o vârstă, drept pentru care mi-a vorbit la per tu până a auzit pe unul salutându-mă prin curte … Între timp, domnu’ timonier mi-a bârfit un coleg comandant, înjurându-l suculent și explicându-mi doct de ce ăla a fost trimis acasă din Sud Africa … Și uite-așa se fac legendele … Timonierii explică de ce au fost dați afară comandanții, iar ofițerii, viitorii comandanți, umblă în cioareci cu turu’ pe jos …

Cred că ne scapă ceva în toată povestea asta a navigatul, azi … și apropo … Gică are dreptate … doi români au devenit deja prea mult pentru un vapor.

Anunțuri

Un gând despre “Doi pe-o navă …

  1. Desi nu-s marinar, tot „capsunar” ma numesc si da, „capsunarul” e platit sa plece de acasa. Nu numai cel roman, ci si englezu’, si olandezu’, si filipinezu’. Ceea ce difera e doar pretul de vanzare si pasaportul.
    Generatia noastra a fost invatata cu un alt fel de socializare, noi am crescut intr-o epoca lipsita de facebook si skype, ba chiar si de TV, iar ceea ce credeam ca a fost un dezavantaj a devenit unul dintre cele mai importante atuuri. La bloc ne strangeam in fiecare seara cate 10-12 copii, vara aproape ca ne dublam numarul cu rudele venite la mare de prin toate colturile tarii, insa acum locul copiilor a fost luat de maidanezi si de bemveurile de prin parcarile improvizate dintre blocuri. Noua generatie nu mai produce copii, ci bemveuri, nici nu mai conteaza ce ai facut in viata, conteaza cifra de dupa „X”.
    In proiectul in care lucrez am mai ramas 2 romani. Restul englezi. Vreo 30, daca nu mai mult. Socializam asa, la o tigara (el, eu doar pasiv sa-i tin companie), cand am ajuns seara la hotel usa lui se blocheaza pe inchis: „treci pe la mine pe la 17.20, daca vrei, ca la 17.30 intru pe Skype cu nevasta-mea”. Sunt ultimile lui cuvinte inainte de „Buna dimineata!” de a doua zi.
    Am avantajul, insa, ca englezii nu-s asa chitrosi cand e vorba de socializare si iesim impreuna destul de des la „o bere”, chiar si la 9 EUR, cat e ea in Stavanger. Ghilimelele le-am pus nu pentru bere, ci pentru numar, ca la englezi „o” ajunge pe la 7-8 in termeni reali, iar eu ca sa tin pasul cu ei le combin cu din alea fara alcool.
    Cred ca e de prisos sa mai pomenesc ca romanasul meu nu numai ca nu mananca in oras, nici macar de la supermarket nu-si cumpara nimic, ca e tare scump, ci prefera sa-si umple buzunarele cu sandwich-uri luate din cantina in timpul pranzului, ca e „moca”. Si atentie, vorbim de salarii anuale cu 5 zerouri (in EUR).
    Laurentiu, exista o vorba: „Cine a facut foamea cat a fost mic se va simti sarac toata viata”. Nu-mi apartine expresia, insa e al naibii de adevarata, din pacate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s