Duminica dimineața

Duminică dimineață n-ai ce face … mă rog, eu n-am ce face. Aș vrea să dorm mai mult dar nu-mi iese … de la 7 fără sunt browsing … netul sau cablul. Pe Discovery ceva interesant … cum au fost în realitate poveștile din filme … Master and Commander, Saving Private Ryan, MASH. Unde realitatea a bătut filmul și unde a fost bullshit-ul cinematografic … pe Russel Crowe din Master and Commander îl chema, de fapt, Thomas Cochrane și-a ajuns super șmecher, pe private Ryan îl chema Niland și provenea din Tonawanda, New York iar extragerea lui din prima linie chiar are fundament în armata Statelor Unite și anume Sole Survivor Act, iar MASH este o combinație de povești de mare valoare, dacă un război de trei ani a fost descris într-un serial de televiziune în 11 ani …

Toate au un efect propagandistic subliminal … care chiar a funcționat în realitate. Acuzat inițial că și-ar fi bazat cariera pe cârca lui ta-su, Cochrane a ajuns Admiral of the Fleet, a fost un erou al Marii Britanii, a trăit 83 de ani,  iar nepotă-su a fost guvernatorul Australiei și al Indiei la începutul secolului XX. Au fost mulți americani care s-au înrolat pentru a răzbuna moartea vreunui frate, iar nu demult Sole Survivor Act a fost invocat de o familie lovită de două ori în Irak, nedorind să mai piardă și al treilea fiu.

Pe Antena 1, uups, Declarație de dragoste … eram în liceu când a ieșit filmul, ba l-am văzut în premieră la Constanța, prin mai ’85. La Republica era … întârziasem, ora de începere trecuse, filmul nu începuse și erau niște nene pe scenă, vorbeau de filmul generației tinere, filmul în care fiecare licean se va recunoaște. Odată ce mi-a intrat în raza vizuală Teodora Mareș n-am mai auzit ce spuneau nenea ăia … nu m-am mai putut concentra. Parcă era Natalie Wood. În fine, începe filmul, nu știu când se termină. Deși făceam parte din generația tânără, că aveam șapteșpe ani, nu pot să spun că m-am recunoscut foarte tare în film … eu am avut parte de un romantism foarte … condensat, mai mult îmi țin nevasta de mână acum, la 44 de ani, decât mi-am ținut colegele de liceu … iar cu sarcasmul caracteristic vârstei, făceam un mișto crâncen de nefericiții care se sorbeau din priviri prin clasă … În film, Adrian Păduraru are a ongoing history de brigadier … face parte din detașamentul de tineret trimis la canal, face invenții care se folosesc la buldozere, tânjește după munca pe șantier, unde ajunge după ce își tamponează colegul și îi este amânat bacalaureatul. La liceul de matematică-fizică Mircea cel Bătrân din Constanța, liceu de piloși și fițoși și atunci ca și azi, situația cu munca la canal a stat cam așa … După treapta a II-a, am fost convocați la liceu, să sărbătorim promovarea examenului de treaptă prin muncă … toți băieții din clasa a XI-a trebuia să ne prezentăm la 15 septembrie la șantierul tineretului al noului canal, Poarta Albă – Midia Năvodari … știți câți s-au prezentat? Unșpe fraieri … pe restul ne-a apucat inima, astmul, reumatismul … n-ai să vezi … deci, cum să mă recunosc în film, când suferam de astm inventat în timp ce înotam vreo patru kilometri pe zi …

Acum, după aproape treizeci de ani … mixed feelings, nostalgie fiziologică, amintiri … parcă nu e chiar așa de aiurea filmul, eh? Realizez că motivele pentru care nu m-am regăsit în lupta ideologică pentru construirea de tip nou erau greșite mai mult pe partea mea … okay, nu era treaba liceenilor să sape canalul, dar erau lucruri bune în treaba făcută împreună, te uneau … și parcă nu era rău să dai un pic de greu. E clar că lucrurile anilor ’80 au fost cosmetizate … În film, Socrate era băiat adevărat, corect … dar filozofia predată în anul patru de liceu era cam comunistoidă și nu prea avea legătură cu filozofia filozofie. Păduraru rămâne out la bac pentru un pumn spărgător de arcadă de coleg … la tată șef de șantier și mamă doctoriță asta nu s-ar fi întâmplat în veci în comunism, s-ar fi pansat toate de parcă n-ar fi fost. Examenele nu sunt prezentate așa cum erau … sunt pomenite rar, în film. Și nici meditațiile care ocupau timpul întregii populații de liceu înainte de admitere la facultate. În anii ’80 nu se putea intra la medicină fără să te meditezi, de multe ori la București, cu profesori universitari. Era concurență feroce, peste 20 pe loc, subiectele erau de sinteză și candidații învățau sute de pagini pe dinafară. Chiar așa frumoasă fiind, Teodora Mareș, din familie ruptă și tată în pușcărie, n-ar fi intrat la medicină într-o sută de ani … Din clasa mea de liceu au fost opt piese care au dat la medicină, o singură reușită, Georgică Rolia la Târgu-Mureș. Restul … după ani și ani …

De copii de bani gata răzvrătiți pe traiul bun și mărșăluind spre șantier eu n-am auzit … și chiar nu văd posibil în perioada filmului. Poate în anii șaizeci … în ultima parte a domniei lui Ceaușescu societatea era pervertită prea adânc, oamenii erau prea înspăimântați, prea timorați și prea gri.

Una peste alta, e o călătorie în timp … să vezi pe bulevarde atâta verdeață, să nu vezi tu o gheretă de shaorma, o țigănie mică … uniformele de liceu … apartementele alea terne, cu televizorul alb … Dacia 1300 a lui Diplan și aia 1100 a lui Caramitru … canalul Poarta Albă plin de praf și basculante … trenul ăla cu care se vântură Păduraru după domnișoara medicinistă. Incredibil. Multe nu erau rele. Multe erau. Ce este cel mai rău este că ce s-a întâmplat odată scăpați din lesă a determinat, douăj’ de ani după, regretul majorității românilor după comunism … după uniforme, după armata care nu ne ferea de nimic, după flota care plimba apa, după locul de muncă implicit și televizorul alb, pe care-l așteptai cu anii, ca și pe Dacii …  Mi-a zis cineva o poantă amară. Nenorocirea cea mai mare a românului este succesul vecinului … Cred că, de fapt, ăsta e cel mai mare regret al majorității … vremea în care eram toți la fel.

Pentru duminica dimineața nu e rău să-ți resetezi pornirile materialiste și să revezi un film despre matricole și pupături în parc … aduce în atenție lucrurile mai simple, când ne bucuram mai ușor și ținea mai mult. Cu ale lui propagandistice scăpări, Declarație de dragoste rămâne Breakfast Club-ul nostru. E un fim mișto și nu e de mirare că place, indiferent de vârstă … mai ales că, la final, băiatu’ rămâne cu fata …

Anunțuri

4 gânduri despre “Duminica dimineața

  1. Cucu, eu sunt, iarasi ca sa spun ok, daca vrei ai dreptate fitzosi si pilosi la Liceul Mircea cel Batran, dar nu toti. Uite, pt mine nu era cazul, departe de aceste 2 cuvinte situatia mea de atunci. Nu generaliza totusi …
    Pupik.
    Eu.

  2. Da, foarte distractiv sa-mi aduc aminte de LM cel fitos din liceu. Cu cravata si miinile in buzunare, stil: cel mai tare din parcare. Acelasi stil pt a raspunde profesorilor in bataie de joc. Ha ha ha …. Acum realizez ca aveau multa rabdare profesorii, chiar foarte multa … Sau nu ziceau prea tare nimic, ca le convenea si lor sa predea la marlani ca noi, decit la marlani ca aia de la alte licee mult mai infernale ?? … Poate …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s