Adunați … Ce dracu’ o fi de adunat?

Azi am dat o fugă printre amintiri … pe 29 iulie taică-meu ar fi împlinit 70 de ani, sau, vorba lui … trei poli jumate. De-aia sunt nostalgic … și cum Adriana e proaspăt operată și internată pentru încă minim o zi … hai să dau o fugă până la Breaza, lângă Breaza, de fapt.

De multe ori l-am beștelit când trăia, pe subiectul ăsta. Eu nu-mi dau seama cum a găsit văgăuna asta și ce i-o fi plăcut aici. Adunați … Până și numele sună pauper, gen Flămânzi … De fapt știu cum a găsit-o. Din greșeală … Venea dinspre Târgoviște, Pucioasa, peste munți și-a făcut o pană. De roată. Dreapta spate, parcă. În 1990 se întâmpla treaba asta, prin iunie, taică-meu cu treabă pe la minister, venit de la turci unde era reprezentantul Ministerului Transporturilor. Nu știu cum a ajuns el să descalece peste munți … cert e că mă sună noaptea … Bă, sunt în Breaza. Am făcut pană, n-am roată de rezervă, cauciucul e tăiat. Adu roata din becivezi cum traversezi. Zis și făcut, iau roata de rezervă neexplicându-mi ce căuta în beci și nu în portbagaj, o pun în ghepardul șoselelor, mașina pe care o ghidonam la epocă, un Aro 10, iar a doua zi, în patru ore, am ajuns la Breaza. L-am ridicat pe taică-meu, am ajuns împreună la Fiatul negru metalizat cu număr de Turcia care părea un ozeneu printre tractoarele și atelajele din Adunați, i-am schimbat roata, după care am procedat spre niște mici cu mult moștar. E, la acest moment de reverie, nu știam ce l-a apucat pe taică-meu să facă apologia locului … că e aerul ozonat, că e pitoresc … că oamenii sunt nu știu cum … Mărturisesc, latura mea poetică tinde asimptotic spre zero … mie, îmi părea atunci, cum mi se pare și azi, o fundătură penibilă, fără șanse de a deveni altceva mai puțin penibil. La momentul cu pricina, recunoscător micilor, probabil că am fost vehement în gând … bine, nu că ar fi servit la ceva, taică-meu făcea ce vroia oricum și-l durea fix în cur dacă nu gustam eu pitorescul împrejurimilor …

Previzbil, ne-am pricopsit cu o proprietate în localitatea mai sus-menționată. A costat cât un bax de Kent, probabil … aproape un hectar, o casă veche și-o babă, prezentă clauză în contract. Aventura a fost cu peripeții … s-a descoperit, la un moment dat, că băboiul ar mai avea un pretendent la proprietate, un fiu demult dispărut, care, văzând că e vorba de oameni cu bani, n-avea nimic cu mă-sa, ci taman cu ai mei, care au fost târâți câțiva ani în procese până s-a lămurit treaba …

Imediat după ’90, taică-meu avea niște obsesii … cred că se temea că vine vreun cataclism, că presupusa casă de vacanță a ieșit exact ca bunkerul fuhrerului … după ce-a reparat casa veche, s-a apucat de o construcție nouă, nefinalizată in his lifetime … o chestie care a blocat foarte mulți bani și care, în continuare, generează costuri. Timpul a trecut, procesul a fost câștigat, băboiul a murit … a murit și Billy, primul nostru câine, bichon de Istanbul, importat în România pe calea apelor, cu Neptunul în 1989, la întoarcerea din voiajul de practică.

Taică-meu nu prea a apucat să se bucure de conceptul Adunați … când navigam, între voiaje, mai treceam pe-acolo. Plecam cu toți, taică-meu venea cu alai, cu șoferi, cu tot felul de colaboratori și prieteni și se încingeau niște chiulabale spre disperarea maică-mii, nevoită să îndure povești de cheflii, povești care se dimensionau la o scară mai largă de la întâlnire la întâlnire. Fiecare deplasare începea la fel … cu un periplu prin toate piețele posibile, asta după ce, pe drum, nu era neglijat niciun gospodar care avea inspirația să scoată juma de funie de ceapă în fața mașinii tatălui meu … Ultima piață înainte de dana de sosire era la Câmpina, întotdeauna bine aprovizionată, întotdeauna magnet pentru taică-meu … ajungeam la Adunați, mașina se golea, lumea își lăsa bagajele după care începea distracția, grătarele sfârâiau, vinul și bericioaicele erau puse la rece până la consumul samavolnic …

Dar … știți cum e … la noi toate sunt constante de funcție. Odată ce nu mai ești director, odată ce nu mai ai funcție, devii mai puțin interesant în frumoasa noastră țară. Poantele tale nu mai stârnesc râsul, micii nu mai sunt gustoși, berea e mai bună la alții … eventuali la cei în funcție. Așa și Țuchișor, cum îi mai ziceam eu lui taică-meu, la mișto … n-a mai fost în funcție, a rămas fără alai … deplasările au devenit din ce în ce mai rare și mai reduse ca zgomot. Mai degrabă am mai fost eu, chiar așa, fără niciun fel de admirație față de pitorescul fundului ăsta de lume. Când am dat examen de comandant, după cursul de promovare, m-am sechestrat acolo și, în două săptămâni, am trecut de vreo trei ori prin toată materia … îmi adusesem tablă, cu cretă, cu burete, cu de toate … ba găsisem și-o localnică doritoare s-o șteargă pe tablă, una care stătea prin împrejurimi, că după aia mă întreba Neluțu Cocoș de fiecare dată când treceam prin zonă: ai mai băgat și tu capul, să vezi ce face soacră-ta …

Eu nu i-am semănat tatălui meu … Deși eu am avut funcții mai mari, am fost mai reținut, n-am avut alai … eu nu știu să gătesc și nu beau. Nu vorbesc foarte mult și dacă o fac, nu sunt nici foarte amuzant, probabil. Și-am învățat pe el ce înseamnă oamenii de lângă tine când ești jos … mare mirare dacă găsești vreunul să nu ți se cace în cap; de regulă e coadă, se îmbulzesc să dea în tine …

Am plecat înspre Adunați conducând încet și gândindu-mă la anii care au trecut de când m-am dus să-l recuperez pe taică-meu din văgăuna unde-și fărâmase roata. Dreapta spate … Am intrat în Câmpina, normal … piața nu mai este, e un Carrefourre în loc. Piețarii sunt băgați într-o cușcă mare termopanată la babord. Dugheana unde, la fiecare vizită, Țuchișor rupea vreo două sute de parai în lei a rămas, anunțând victorios 4,56 lei la un oiro. Și magazinul de pâine a rămas … N-am schimbat niciun dolar, n-am luat nicio pâine … m-am resuit în mașină și am mânat spre Adunați … am lăsat la tribord casa soacrei, auzi la Cocoș … și-am ajuns la casa, unde prin succesiune, sunt și eu proprietar.

Dar știți ce … fără taică-meu, fără contradictoriul permanent pe care îl aveam la fiecare discuție, fără șprițul la rece, fără toate acareturile cumpărate degeaba … fără toate astea Adunații n-au niciun haz, darămite poezie sau pitoresc. Nici n-am putut rămâne mai mult de douăzeci de minute. Proprietatea are potențial, ar merge investit aici. Poate chiar ar trebui să încep să mă gândesc să încropesc un plan. Sau poate ar trebui vândut tot ce ne leagă de țara asta al cărei cetățean devine din ce în ce mai greu să fii. Nici nu știu. Da’ … fac și eu ca Scarlett O’Harra, înaripată în vânt. E și mâine o zi.

Anunțuri

2 gânduri despre “Adunați … Ce dracu’ o fi de adunat?

  1. E si maine o zi! si multe alte zile cu amintiri, care vor „marca” ceva… Incepi sa simti „amintirile” – semn ca esti OM. Esti mai liber si mult mai …disponibil fara politica; altfel, azi(ieri) ai fi fost cu NOI intr-un autocar. Nu te invidiez si STIU ca DOARE nu faptul ca nu ai fost la Bucuresti, ci felul in care te-au TRADAT.
    Imi cer scuze! Amintirea ta, mi-a trezit mie amintirea zilelor in care iti adunai echipa de combatanti

  2. Da, Carmen, sunt mai disponibil fără politică. Cât de durut, hm, dor mai multe, dar ieri a durut lipsa personajului cel mai spumos, a cărui zi ar fi trebuit s-o sărbătorim duminică și n-o sărbătorim că el nu mai e. Adică taică-meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s