Aș mânca o pizza cu brânză, îmi spune nevasta la 11 noaptea. Am sărit în papuci urgent la această veste bună … a fost avariată, încă mai suspină, vrea să mănânce, nemaipomenit. Conduc val vârtej până în Nord, scot bani din unicul bancomat funcțional din stațiune, mă întorc spre pizzeria pe care o știam … nimic fancy, ci doar deschisă la ora asta, un local aproape de Europa lui Copos.

Pizza boy un cap de miel, de a cărui impertinență mi-am adus aminte, că acu’ vreun an l-am mai remarcat o dată. Singur, cu un neg pe față. Aș vrea o pizza la pachet, dacă sunteți amabil … N-a fost. Știam că-i bou. La ospătar, fără subiect, fără predicat. Ospătar, niciunde … m-apuc să-l caut pe ospătar. Nu vă supărați, lucrați aici? întreb pe unul îmbrăcat în alb, care rezema o coloană … Da’ ce, am față de ospătar? mă întreabă el jignit deodată. Sincer? Cam da … răspund eu, dorindu-i să-mi răspundă. Am nevoie de o supapă, să dau presiunea asta din mine afară. Părea suficient de zdravăn, dar nu mi-a răspuns … nu-i nimic, mai caut. Apare ospătărița pe al cărei sân stâng scria Dana. Ospătar. Ca să nu mă cert și cu ea, n-am întrebat cum îl cheamă pe celălalt … cred că nici n-ar fi înțeles poanta. Doamnă, dom’ director ăsta de pizze, de după tarabă, n-a vrut să-mi ia comanda … are nevoie de secretară, cred … notați acolo, o pizza la pachet. De care? întreabă directorul de pizze, în sictir… Quatro formaggi n-avea. Una cu cât mai multă brânză, zic eu. N-avem cu brânză, zice el. Cum așa? Dar cu ce aveți? Cu brânză n-avem. Avem cu mozzarella … Ah, bun. Păi aia nu-i brânză? Nu, îmi răspunde el, sincer prost. E mozzarella. Okay, dați-mi una fără brânză, dar cu mozzarella … Doamna Dana mă roagă, amabilă, să stau jos. Stau jos, ocazie cu care admir populația din stabiliment. Lume pestriță, îmbrăcată în tricouri de supraelastic sau ale Barcelonei, doi balauri tatuați, niște gospodine cărora le citești telenovela în ochii apoși … Toți sunt magnetizați de gruparea de trei care se produce pe podium, lângă cuptorul unde se coace pizza fără brânză, dar cu mozzarella, a nevestei mele.

Zi de zi mă cert cu viața/zi de zi ies cu speranța/că-ntr-o bună ziiii/o să am mamă la copii … Eh? Pink Floyd sunt niște bieți agramați, prin comparație. Solistul are un tricou verde, e cam răcit că maneaua-i iese pe nas … În dreapta, un mesh care mă avertizează că stăm de vorbă cu formația Mega Talent, alcătuită din Florin, Florin Șeikaru și Vasilică …

Din fericire, n-apuc mai multe tânguieli. Doamna Dana aportează pizza, cu o umbră de scuză pentru manea, pentru comportamentul maimuțoiului de la cuptor … mă vede râzând și nu insistă cu părerea de rău. Mă sui în mașină și ajung acasă pronto.

O concluzie: cred că-mi iubesc foarte tare nevasta de am fost în stare de a parcurge, fără a face vreun atac cerebral, acest supliciu: cap de miel + maneaua de la Mega Talent cu Florin, Florin & Vasilică. Și am o convingere fermă … dacă aș fi fost Copos, să fi băgat 25 de milioane într-un hotel de cinci stele, cu spa și alte alea, cu 300 de camere cu vedere la mare, cu grădină superbă, cu de toate … păi cred că aș fi dat cu napalm în ăștia și alții ca ei, care împânzesc cu shaormării și autoserviri Eforia din jurul Europei … Napalm. Fără nici cea mai mică părere de rău.

Anunțuri