Tradiție … dar ce tradiție …

După ce am ajuns președintele Ligii Navale Române, adică în 2010, am iscat, fără să vreau, o dispută. Eu am tot susținut, pe unde am apucat, că marinăria în România n-are tradiție. Am mai scris, ba-n Marea Noastră, ba pe blog, am mai tot spus pe la adunări … sau, vorba colegilor mai tomnateci, pe la consfătuiri.

Și disputa a fost creată.  Vai, dar cum mi-am permis, dar noi care-am plutit cu pânzarul lui Ștefan … dar bătălia de la Măcin din 1877, când un obuz tras în ceruri a făcut o boltă indescriptibilă și s-a prăvălit pe nefericitul cuirasat turceasc, de lemn, angajat într-o luptă pe viață și pe moarte cu forțele navale ale principatelor rrromâne … și uite-așa, am tot auzit anii ăștia de bătălia asta de la Măcin până am ajuns să cred că a fost un mini Trafalgar. Dar n-a fost, nu. Cuirasatul era o înecătoare vai mama ei, iar forțele navale ale principatelor nu erau forțe, erau o lipsă de forțe, singura chestie certă a fost obuzul care a căzut pe ăia și le-a penetrat înecătoarea. End of story.

Marina română, așa cum o văd eu, s-a născut în secolul XX … a fost în școala primară între războaie, a plecat la liceu prin ’50, s-a maturizat până prin ’80, a ieșit la pensie prin ’90 și acu’ fraților, dacă spun că e cu vată-n nas și pantofi noi în talpă ca Eugen Barbu-n Groapa, o să spuneți că-s grobian … deci nu spun, dar o cam gândesc. Iar în ceea ce privește forța de muncă … pe vremea Navromului a venit din toată țara, a fost școlarizată în școli de marinari, motoriști, telegrafiști … în Institutul de Marină, câteodată chiar pe repede înainte, deh, flota creștea, era nevoie de oameni. Și oameni veneau … prima generație de oameni ai mării și nu prea … bun, erau și excepții, au fost familii care au apucat să producă trei generații, ceva mai multe două generații … aici au fost povești care s-au transmis, principii care au trecut de la tată la fiu, respect față de mare și față de vapoare. Au fost, corect, dar nu mulți, nu mulți … În marina comercială ar fi: Mihei, Gheorghiu, Iordache, Albu, Mironescu, Idu, Brânză, Munteanu, Miroescu … În marina militară sunt mai multe cazuri, corect, dar analizând zecile de mii de marinari români ai secolului XX și situația prezentului, se pare că după 2000 nu ar mai fi create condițiile predării ștafetei spre altă generație … deci ne cam oprim cu zecile de mii și, în zece ani, ne vom numără în mii, probabil … deh, mersul vieții.

Cum am ajuns aici … păi vă spun eu cum am ajuns. Am fost ieri pe la redacția Marea Noastră să văd manuscrisul unei cărți despre un alt defunct compartiment al marinei militare … divizionul de vedete de la Mangalia. Cartea e un compliment adus tuturor acelora care au făcut serviciu la bordul acestor nave, este un document riguros care analizează 60 de ani de viață navală, cu bune, cu rele, cu greutăți, cu succese. Autorul, contraamiralul Dan Leahu, promoție 1973, a depus un efort enorm, peste un an și jumătate de muncă migăloasă, discuții cu sute de oameni, date, fotografii, muncă de sisif, ce mai …

iar ceea ce este mai onorant, este că toată această zbatere a fost din suflet, fără bani, doar ca o meritată formă de respect adusă unor oameni și navelor lor … Manuscrisul e chiar reușit, pune pe hârtie evenimente, personaje mai mult sau mai puțin cunoscute ale marinei militare, fotografii din arhive personale ale celor care au servit la bordul vedetelor de la Mangalia, toate astea reușesc să resusciteze un orizont dispărut … dispărut pe nedrept. Dispărut din lipsă de respect față de o tradiție care a pierdut orice șansă să capete inerție.

Munca e gratis, că așa e la noi, dar un asemenea produs e în stand-by din lipsă de fonduri pentru tipărire. Bun, statul e sărac, euro crește, marina n-are bani sau are alte priorități … acum un grup adevărat, o castă, o sumă de generații care și-au câștigat reumatismele pe mare ar trebui să intervină, iar pentru sutele de oameni care au efectuat serviciu la bordul vedetelor de la Mangalia n-ar fi trebuit să fie o problemă să se adune fondurile necesare tipăririi acestei bucăți din viața lor, în definitiv.

Nu e cazul, dragilor și dragelor … Oamenii nu se îmbulzesc … Lucrarea stă, istoria rămâne low priority în maneaua care este viața noastră … și de ce? păi ipoteza greșită. N-am apucat să fim un grup. Oamenii au venit la serviciu la bordul navelor ălora, n-au avut parte de carieră navală, au venit la serviciu doar … Și acum e gata. Așa că … tradiție my ass.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s