Am văzut și eu subiectele la evaluarea națională la limba și literatură română. Subiectul I și subiectul II … Subiectul I consta într-un fragment despre Cireșari. Cireșarii … cartea copilăriei noastre. De fapt, nu numai a copilăriei noastre. Este o carte care s-a tipărit în cel puțin zece ediții … prima spre sfârșitul anilor ’50, așa că să tot fie câteva milioane de români, copii și adolescenți între 1960 și 1990 care au stat cu sufletul la gură când Ursu îl bătea pe ăla-n ring și rămânea cu fata. Cu Lucia, să fim exacți, fata blondă și-a dracu’ …

Copiii noștri nu știu care-i treaba cu Cireșarii. Majoritatea nu l-au citit nici pe Jules Verne. Nici pe Karl May. Grație televizărilor succesive, Radu Tudoran cu pânzele-n vânt a mai scăpat blocadei și s-a mai citit … Dar în rest … Nimic. Fractură. Și fractură cam la toate materiile, nu numai la română. Eu am mai scris aici, parcă … aparte de câteva subiecte caracteristice epocii, eu am avut cam același gen de educație ca părinții mei. Am scăpat de Așa s-a călit oțelul și alte materiale mobilizatoare din partea prietenului de la răsărit care ne-a lăsat fără Basarabia, dar matematica, fizica, mare parte din limba română era cam aceeași. Oarecum normal … revoluția tehnologică ne-a accelerat viața spre sfârșitul anilor ’80, când eram cam pe finalul vieții de școler … E normală fractura asta de final de mileniu, între noi și copiii noștri. Să fim serioși … noi altă treabă nici nu prea aveam. Învățam, citeam. Cât despre Cireșarii … cred că am citit-o de cinșpe ori … Aveam volumele mele favorite. Primul, cu expediția, al doilea și-al patrulea, Castelul fetei în alb și Aripi de zăpadă erau favoritele mele … și ultimul, că se întâmpla în Constanța. Puști fiind, aveam momente în care pierdeam noțiunea timpului, mă vedeam și eu umblând după fata plus castelul aferent sau schiind pe la Sușteni și Binaia, ca-n volumul patru, cu ăia care căutau banii jefuiți în timpul războiului …

Cât dintre astea se regăsesc în viața copiilor noștri? Câți mai merg în peșteri … hai, să fim serioși … sau cine mai caută ruine sau ce părinte-și mai lasă copilul să fie mușcat de vipere în ziua de azi … Societatea descrisă în Cireșarii nu mai există … relațiile dintre tineri sunt altele, școala e alta. Pur și simplu e altă lume. Iar schimbarea, mă tem, este ireversibilă.

Lumea de azi ne-a luat copiii și-i educă de capul ei. Viața de azi are o viteză cu care atât școala cât și noi, părinții, nu ne-am adaptat … Iar copiii noștri au fost lipsiți de o copilărie mai simplă. De-o adolescență mai simplă.

Asta e … Mie mi-a plăcut subiectul de la Evaluare. Cred că aș fi luat notă destul de mare, fie vorba între noi. Mă îndoiesc că elevilor le-a plăcut la fel de mult … de înțeles. Cireșarii era cartea copilăriei profesorilor și oamenilor de prin ministere care au făcut subiectele și nu a copilăriei juniorilor evaluați …

Examenele și evaluările vin și trec. Și cărțile trec … își pierd din importanță. E păcat, foarte păcat, că n-a crescut nimic în loc … N-a crescut nimeni care să-i ia locul lui Winnetou sau lui Old Shatterhand … Sau Căpitanului Nemo … uitasem de el. Iar Cireșarii … când erau știuți de toată România nu erau subiect de examen. Acum sunt subiect de examen și nu știe mai nimeni despre ei … Constantin Chiriță a plasat acțiunea într-un oraș mic, imaginar, căruia nu-i menționează numele. E și normal că nu i-l menționează pentru că, în realitate, inspirația lui a fost cartierul bucureștean Cireșului, undeva pe lângă ProTv-ul de azi … am avut un timonier care era vecin cu tov Chiriță în perioada în care era autor de super best seller … îi știa cărțile pe de rost, spunea că tov autor și-a schițat personajele după băieții din cartier … era cam bărbier timonierul meu, așa că nu-i dau credit total, dar merge de-o placă de cart de noapte și de blog, na …

Revenind … păcat că n-a crescut nimic în loc. Și nici nu se vede nimic în zare.

Reclame