Cărți și vibratoare

Sună telefonul … sună, mă rog, un fel de-a spune, pe vibrație fiind. Eu, în sala Dalles, super bucuros … avusesem o realizare incredibilă … găsisem, la sala Dalles din București, o carte pe care o căutasem în jumătate din lume … să nu vă imaginați cine știe ce tom de filozofie. Fiecare cu sensibilitățile lui … Dacă ar fi să pun o ierarhie în cărțile care mi-au influențat gândirea, pe primul loc este War and Remembrance, a lui Herman Wouk. Urmează câteva locuri libere … până la Revolta de pe Caine, tot a lui. Strâns, în siaj, Marea Crudă, a lui Monsarrat. După aia … chiar nu contează. Ierarhia se schimbă funcție de dispoziție … cărțile-și pasează locul între ele. Primele … primele nu se schimbă niciodată. Prima oară am citit W&R în 1990. Cred că nu am dormit câteva nopți la rând … are peste 1000 de pagini … o carte superbă. Acum realizez … Mă recunosc în toți eroii principali. Bun, mă recunosc acum, la 44 de ani … când am citit-o prima oară, n-aveam de-a face decât cu unul, curvar și zbanghiu … ha. Pe scurt, War and Remembrance este partea a II-a a epopeei unei familii de marinari. Vă dați seama ce chin … Nu citisem prima parte a celei mai tari cărți din toate câte citisem. Am căutat-o aproape 10 ani … Pe unde-am fost și-am găsit o librărie, m-am uitat după ea … Ajunsese să mă obsedeze. Și-o găsesc la anticariatul de la sala Dalles. Incredibil. Și-mi vibrează telefonul … 23 decembrie, cred. 1998, sigur. Îmi scot cărămiduța din buzunar … deh, aifonu’ era departe, chiar și-n mintea lui Jobs … număr neidentificat … Cine-o fi, cine-o fi …  Ies, să nu deranjez cumpărătorii de cultură. Băi, cât poți fi de bulangiu … Recunosc vocea instantaneu … Ce-ai, mă? … Băi … nu se poate, ne-ai lăsat singuri cu tâmpitu’ ăsta aici … Băi, Dane, aveam un an și ceva de voiaje, mă … lasă, bă, eram gașcă, era distracție … ia spune, ce faci acum? Uite, prin București, într-o librărie … Să mă cac în librăria ta. Pardon, să ne căcăm, ca să-ți ajungă … Uite, noi suntem în comandă cu toții … și Romică și nea Caisă ăsta de la Galați. Suntem în radă la Istanbul. Vrei să-ți spun că ne-am învârtit două ore până să găsească tâmpitu’ un loc de ancoraj? Și cum a făcut, nu știu, a inventat ancorajul din viteză … aveam 9 noduri când a fundarisit, am zis că rămânem într-o nară … nostromu’ să sară-n cap de pe teugă … Hai, la mulți ani de la toată lumea, vezi cum faci poate vii înapoi … Și-mi închide telefonul în nas … cred că au fost cele mai ciudate felicitări ever … hai, sictir, bulangiule, la mulți ani, pa … Stăteam ca tâmpit în mijlocul trotuarului, cartea cea mult căutată într-o mână, telefonul cel cu cartelă în cealaltă … Explicația poveștii … eu eram tot eu și în 1998, coborât de pe vapor după un an de voiaje … cele mai mișto din toată cariera. Dan, cel cu care vorbisem, era șeful electrician … Romică of Pașcani, cel mai bun timonier cu care am mers pe mare … nea Caisă, pilot de Dunăre maritimă, dedat mersului pe mare, tot ca timonier … tâmpitu’ era comandantul care îmi dăduse schimb, fost pistolar, pensionar, arțăgos și certat cu manevra navei. Bulangiu eram pentru că rămăsesem în concediu și spărsesem gașca. Eu coborâsem că îmi ajunsese, aveam și vreo 2 luni de ambarcare înaintea lor pe vapor, am zis că rămân la uscat să mai fac un copil și să-mi fac o casă … atunci, n-am făcut nici una, nici alta …

Ieri. Mai 2012. După râs l-am recunoscut pe domnu’ electrician … domnu’ electrician care nu mai este electrician, a terminat Academia și la punte, a ajuns căpitan secund și acum dă examen de comandant … face cursuri pe-aici, pe la noi, în consecință numa’ gura lui se aude pe culoare … Dacă e să-mi pară rău de ceva, îmi pare rău că mai mult de nouăj’ la sută din ce vorbim nu se poate reproduce … Din varii și cumulate motive … motive de limbaj pornografic, misoginism contondent și nevoia stringentă de clasificare a faptelor de natură promiscuă petrecute în diverse zone portuare ale lumii.

Cert e că ieri am râs până era să îmi crape ceva în cap … azi, intră teatral la mine-n birou: Bă, știi bancul ăla cu baba care se duce parkinsonată la o farmacie, vibrând din toate îmbinările … Mamă dragă, vî … vî … vibratoare aveți? Poftim?  Vî … vî … Vibratoare … Doamnă, dar nu se poate … La la Lasă asta … vibratoare … Doamnă, aici e o farmacie serioasă … la vârsta dumneavostră … se poate? Mă … mă … măcar spuneți-mi cum se oprește … Bancul ca bancul … interpretarea a fost de mare excepție …

Eu nu-mi dau seama cum de s-au dus toate astea pe apa sâmbetei … Nu știu cum fac, dar tot la asta ajung … Nu-mi imaginez cum de-am ajuns să ne pierdem motivația … Nu-mi imaginez cum de-am pierdut camaraderia … Nu-mi imaginez cum s-a risipit strălucirea pe care o aveam altădată … Nu-mi imaginez cum dintr-o castă elitistă, cu ciudățeniile și păsărelele ei, dar care aduna absolvenți de la cele mai tari licee din țară, am ajuns acum în situația de a nu avea bariere la intrarea în școlile de marină … iar parcursul ulterior este viciat de lipsa selecției corecte în sistem.

Nu îmi imaginez cum de-am ajuns fermecați de trecut … altădată, trecutul dezbătut însemna bârfa întinsă pe-o lună, două în urmă, acum ne disputăm amănuntele vieții călare pe fiarele Navromului din secolul trecut, de acum 15, 17, 25 de ani …

Dar, probabil, sunt lipsit de imaginație. Noroc că mai trece timpul cu bancuri și plăci despre o lume care nu mai există.

Anunțuri

4 gânduri despre “Cărți și vibratoare

  1. Hehehe, Domnu’ Comandant, ati inceput sa cam traiti din amintiri!

    Ce pot sa va confirm cu certitudine este ca din pacate, pe mare nu mai exista microclimate sociale, similare celor pe care cu multa carisma la descrieti. Coordonatele meseriei s-au schimbat. Echipajele multinationale, multiculturale, multireligioase, conceptia „hit and run” despre perioada petrecuta la bord, sunt unele din circumstantele care exclud acele echipaje, acele camaraderii, acele prietenii care i-au legat pe viata pe multi din marinari, indiferent de pozitia de la bord.

    Timpiti de genul descris exista din belsug insa marinarii adevarati sunt din ce in ce mai putini. Este alarmant ca meseria asta a ajuns similara unei profesii de la uscat. Iti faci cartul sau serviciul si apoi te duci acasa, adica la cabina si te izolezi de toti, regasindu-te in orele multe de filme pe suport digital, achizitionate de pe internet, inainte de plecarea in voiaj.

    Este un fenomen periculos care fragmenteaza echipajele, de fapt, care echipaje. Oamenii nu mai sunt uniti, se birfesc, se lucreaza si vor sa arate ca ei sunt mai buni decit ceilalti, de alta nationalitate, cultura, etc.

    Demn de mentionat sunt Romanii care in momentul in care depasesc fantastica cifra de 2 persoane, la bord, rescriu Miorita! Si o fac bine, mai bine decit au visat cei ce au creat balada si decit cei care au tranmis-o pe cale orala, peste veacuri.

    Aici ar trebui lucrat putin cu echipajele romanesti, in minoritate, de la bordul navelor sub pavilion strain, caci romanesti nu prea mai sunt.

    Putina unitate, putina mindrie colectiva, putin patriotism si dragoste fata de conationalii nostrii, ar insemna mult si ne ar schimba perceptia pe piata fortei de munca. Sunt armatori care deja au inteles fenomenul si controleaza numarul de romani de la bord.

    Poate sunt eu prea idealist, poate prea realist, poate pesimist, nu stiu.

    Cert este ca si mie mi-e dor de anii 90 cind aveam la bord „trupe” cu adevarat! Oameni pe care te bazai, care nu te lasau la greu, si nici la bine! Sa fie marinarii romani adevarati, o,specie pe cale de disparitie?

    1. Asta cam asa e, am inceput sa traiesc din amintiri. Fenomenul pe care l-ati confirmat cu certitudine este universal, minus citeva stampile, abolut personale … referirea la Miorita este foarte appropriate. Lucrul cu oamenii este dificil, e drept, dar nu imposibil. Asta incercam sa facem cu Liga Navala. Sa coagulam, indiferent ce, dar sa ne stringem. Amintiri, energii, fotografii, orice … de aici se porneste in sus … adevarul e ca in jos nu prea mai e loc de manevra.

  2. Cand incepi sa traiesti din amintiri, cel mai indicat ar fi sa ai deja nepoti. Ei au rabdarea sa asculte povesti 🙂
    Si asta ar fi diferenta dintre „injineri”: cartea mea de suflet ramane „Pendulul lui Foucault”. Sigur nu-i de Cartarescu. Si nici de Cartianu. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s