Am vreun an de zile de când am ieșit din PD și L … când mă gândesc la partidul în care am fost, uit L-ul mereu … am ieșit că devenisem înalt funcționar public. Acum, implicat în procesul de mare corupție imaginat de niște nene cărora le doresc să pățească, vinovați, ceea ce mi-au înscenat ei mie, nevinovat … acum spuneam, pătat, n-am cum să activez politic. Dar stau și mă gândesc, aș mai vrea?

Dacă țara ar fi fost o țară normală iar ce mi s-a întâmplat nu s-ar fi întâmplat, probabil că mi-aș fi nenorocit neuronii în continuare cu ședințele diverselor comisii și comitete din trei litere … BPL, BPN, BPJ, CDN …XYZ … Cu ani în urmă, Ioan Chirilă a scris Frumoasele noastre duminici gândindu-se la sute de meciuri de fotbal văzute duminica dimineața sau la ceas de seară … departe de familie, dar aproape de actorii acestui joc frumos care era fotbalul. Asta în perioada în care parcă toate erau mai așezate, printre fotbaliști găseai și medici stomatologi, iar tribunele stadioanelor noastre erau pline. Sunt convins că, văzând că fotbalul de menuet și al schemelor frumos desenate al tinereții sale a evoluat spre jocul încrâncenat și fără talent al golanilor impresariați de și mai golanii care ne confiscă agenda zilei, până și Ioan Chirilă ajunsese să se întrebe dacă sacrificiul a meritat …

Frumoasele mele duminici mi-au confiscat momente care nu se întorc … și mi-au dat naștere unor întrebări aproape săptămânal retoric adresate-mi, de genul: ce dracu’ caut eu aici, sau: cum o fi ajuns ăla primar, sau altele, chiar mai porcoase, văzând evenimentele care se succedau aproape mereu … primari care se opinteau în gramatică, promisiuni uitate instantaneu, demagogie, lașitate … într-un cuvânt, pierdere de timp.

Mie nu prea mi-a reușit asta, cu promisiunile. Cine mă cunoaște, știe. Când am spus ceva, am încercat să mă țin de cuvânt și m-am ofticat dacă n-am putut-o face. Dacă nu promiți, în politică ești neinteresant … dacă ești neinteresant, nu primești voturi. Bun, eu aș fi putut promite câte ceva, aș fi devenit interesant, dar n-aș fi primit voturi, ci eventual niște ouă-n freză … le-aș fi promis că, dacă ajung eu într-un loc, acolo se va munci, se va veni la timp la muncă și nu se va fura. Or lumea nu e interesată de atare promisiuni … potențialul meu electoral este zero, pe cale de consecință …

Cât despre executiv … hm … posturile de execuție au devenit periculoase. Sunt sub o continuă presiune. Salarii mici, obligații la partid, un ochi aruncat spre opoziție, că vin ăia și poate, cine știe, ne înțelegem, nu … să ne facem și imagine, deși n-avem voie cheltuieli cu publicitatea și uite, presa ne sare-n gât dacă nu rezolvăm câte ceva, în concluzie, toată lumea cere … într-un post de execuție ajungi să te gândești la orice, mai puțin la menirea funcției pe care o ocupi. De ani de zile administrația a fost împânzită de oameni care au pe agendă toate cele de mai sus, numirea lor n-a plecat de la un fundament profesional … e un proces care a început la începutul anilor 2000 și nimic nu a putut să-l schimbe. Ne miră că n-am accesat fonduri europene? De ce? Autoritățile de management pe aproape toate programele sectoriale și-au inventat tot felul de chichițe birocratice îngreunând, conștient sau nu, absorbția. Peste toate astea, se presară un ușor praf de corupție și gata budinca de rahat… De aici rezultatul … incompetența este cauza majoră, lipsa de caracter vine ca o completare.

Astea le știe toată lumea. Corect. Cum ieșim din budincă? Mai ieșim? …

Din păcate, eu nu văd ieșire. Dacă ar exista o soluție prin care acest popor să fie pus la muncă în virtutea unei strategii pe termen lung, care lovește în toată lumea la început, pentru redresarea decăderii morale în care ne bălăcim, cine și-ar dori s-o propună, n-ar primi nici 2% din voturi. Deci, chiar și dacă există, nu există. Românul minte și este mințit. Își dorește să fie mințit. În politică sau aiurea. De aia uită repede promisiunile deșarte, de aia îi lipsește agresivitatea necesară ieșirii din … budincă. Nu-i mai bine pe canapea, mâncând semințe? Reclama definitorie … la semințe. Ptiu, ptiu …

În mod absolut cert, mă situez între cele două procente. Electoral și/sau executiv sunt misfit. Nepotrivit, adică.

Nu-mi pot înfrâna o părere de rău, totuși. Mai multe, de fapt.

Oamenii alături de care am tras, alături de care am intrat în case, am vorbit cu mii de alți oameni … oamenii ăștia merită mai mult decât ceea ce primesc acum de la partid. Merită respect. Merită măcar un buna ziua când și când. Mă îndoiesc că-l capătă.

Cât despre partid … PD-ul era star-ul scenei politice din România. Era un partid mobil și energic, un partid care capta atenția. Un partid care a ieșit învingător din încleștarea la care fusese supus de PSD-ul atotputernic al lui Năstase. Despre PD lumea spunea, chiar zâmbind: ia uite, ai dracu’ ăștia … Eh, zilele ălea s-au dus … PD-ul obișnuia să aibă oameni puțini, dar isteți. Mobili. Energici. Gândiți-vă la Duțu. Orice poți spune despre Duțu dar nu că n-ar fi știut politică sau că n-a performat. Sau că n-ar fi muncit … L-am auzit deunăzi, la radio, pe președintele PDL Constanța. Cred că reclama la farmacii a lui Florin Munteanu are un fond de cuvinte mai bogat. Voturi? De la cine?

Frumoasele mele duminici au fost irosite, din păcate. Puteam să fac altceva cu timpul meu, puteam să-mi urmăresc copilul cum crește, poate i-aș fi fost mai mult de ajutor. Aș fi putut să fac mai mult sport sau să continui să-mi fac meseria în care nu eram vreun lache. Aș fi putut să mă duc pe stadion, cred că aș fi fost mai câștigat … Mi-am dorit ceea ce, pur și simplu, un om ca mine nu poate face. Mi-am dorit o schimbare care e dorită de două procente. Am ieșit din rândul celor două procente ca să primesc agenda dictată de celelalte nouășopt de procente. Greșit. Eronat. Așa că … Înapoi la cele doo procente.

Reclame