Când eram în ultimul an de liceu, în ultimul trimestru, am avut un eveniment din care aș fi putut trage anumite învățăminte. N-am tras.

Eram pe final de an, pe final de liceu, cu câteva săptămâni înainte de bacalaureat, cu vreo lună și-un pic înainte de admiterea la facultate. Sfârșit de primăvară, se simțea în atmosferă și nerăbdarea absolvirii … profesorii de matematică și fizică nu știau ce să ne mai spună, vorbeau mult la ore, încercau să ne pregătească pentru marea confruntare pentru care ne pregătiserăm toată viața de elev … încercau să ne insufle și cunoștințe și încredere în timpul rămas care curgea deja altfel. Profesorii de la celelalte materii ne lăsau în pace … vedeau că ne uităm prin ei …

Timpul trecea, era aproape palpabilă desprinderea mentală de liceu, de profesori, de colegi. Veneau examenele … la momentul ăla din istoria școlară a României, bacalaureatul nu era o problemă, în general, iar pentru cei din liceele de matematică fizică, era aproape o formalitate. Analfabeții erau mai greu de întâlnit în ultimele clase de liceu … nu era nevoie să copiezi ca să promovezi examenul de bacalaureat. Deh, s-a dus …

Deci, asta era atmosfera. Mai intensă dar mai puțin disciplinată … pe ultima sută de metri, apăruse o modă. În orele noastre, aveam musafiri de la alte licee …

E, și-ntr-o oră de economie politică, materie la care nu greșesc absolut deloc dacă spun că nu am deschis cartea tot anul, la care profesoară aveam o doamnă pe final de carieră cu o poreclă înduioșătoare dar destul de peiorativă, colegul meu de bancă primește vizita unui fost coleg de școală generală, aflat și el în ultimul an, dar la Eminescu. Mosafirul se înghesuie între noi, ocazie cu care am observat că era într-un grad destul de avansat de intoxicare, ca să nu zicem matol de-a binelea … îl știam de prin oraș, băiat foarte okay, dar în ziua cu pricina era lemne de beat … și berile pe care le băuse i-au dat viteză la vorbă. Începe ora iar musafirul începe poveștile și hăhăielile … Profesoara încearcă să ignore suveran zgomotul … greu. Băi, Vali, taci măi că se uită la noi … Extraordinar, nu mai pot eu … băi, Vali, termină … Ce mă, ne luăm noi după băboiul ăsta ?  Ce e drept, nu prea ne luam, dar noi lăsam în pace femeia, o respectam, supraviețuiam la un 6 civilizat, în condiția în care nu înțelegeam ce are a face economia cu politica …

Vă dați seama, momentul în care profesoara a luat situația în mâini n-a întârziat. Cine ești dumneata, care vorbești cu atâta nesimțire? Nu te cunosc, faci parte din clasa asta? Ce cauți aici? Ia să te văd, cum te numești? La noianul ăsta de întrebări, tânarul domn Vali rămâne descumpănit, bălăbănindu-se circa 7 secunde … după care, o ia, rânjind, printre bănci, trece prin fața profesoarei și iese din clasă … nu mai rețin dacă a și spurcat-o pe final.

Noi toți, mucles. Unul nu spunea nimic. Profesoara își adună mandibula inferioară de pe jos, înghite de câteva ori în sec, după care începe munca de cercetare … cine era, ce căuta … și ajunge, într-un final, la întrebarea genială, lângă cine stătea? … Ha, toată viața mea am fost paratrăsnet … și-n școala de marină mi s-a întâmplat la fel … mergea toată compania în dezordine pe platou, de cine se lua primul ofițer care ne ieșea în cale? de mine … Așa și atunci … Mironescu, cine era elevul care stătea lângă tine? Nu știu, tovarășa profesoară. N-aveai cum să nu știi. Cine era tânărul? Era elev, de fapt? Cum e posibil să aduci derbedei la ora mea? Tovarășa, nu l-am adus eu. Da, da. Impertinent, ca de obicei. Imediat să poftești la director. Mă uit la colegul de bancă la care venise musafirul … ăla se strica de râs. Ia poftește la director, fraiere … vezi să nu-i mănânci vreun picior, pofticiosule … Îi îngrămădesc niște … mă rog, îngrămădesc ce-am găsit la îndemână, o iau după coana profesoară care se rostogolea pufnind spre director …  pe măsură ce urca treptele, se ambala, vorbea singură … Ajungem la director, Angelescu, un super domn, fie-i țărâna ușoară, profesor de fizică. Directorul nu era singur, bun, nu i-a folosit la nimic, a intrat a noastră val-vârtej în birou, a dat ușa de perete, declamând că a fost agresată la clasă. Primește cu compasiune un scaun sub fund … dar liniștiți-vă, doamna profesoară. Ce s-a întâmplat? Sufocându-se de indignare, aruncându-mi priviri asasine, doamna povestește marea pățanie … Directorul o ascultă, mă întreabă la final: Mironescu, ai vreo legătură cu individul care a făcut aceste lucruri?  Nu, dom’ director. Când am venit din pauză, stătea la mine-n bancă. Îl cunoști? După figură, da. Colegul tău îl știe? Nu știu, dom’ director. Ție ți se pare normal cum s-a comportat cu tovarășa profesoară? Nu, dom’ director. Bun, cine era? Nu știu, dom’ director. Nu-l cunoști … așteaptă pe hol, te rog. Ies. Apare și dirigintele. Profesor de sport, legendar antrenor de volei al Constanței, Ion Cristian, Țapu’ în folclorul nostru. Ce-ai făcut, măi, măgarule … ? Știa exact ce-am făcut, sau mai bine zis, ce nu făcusem … Nimic, dom’ pro’esor … Da, nimic … Tu nu faci niciodată nimic dar pe mine m-ai adus în prag de nebunie anii ăștia … Păi, mai e un pic … Da, să nu cumva să taci tu din gura aia a ta … Păi alta n-am … Intră și Țapu’ roșu tot la director, iese cucoana, demnă și disprețuitoare … Mă cheamă înăuntru. Intru. Sfat mondial acolo… Directorul, directoarea adjunctă, Țapu … Și așa, nu-l cunoști pe împricinat … Nu, dom’ director. Da, da. Noi te credem toți, de aici. Ne-am gândit să-ți scădem nota la purtare, dar tovarășul diriginte ne-a spus că dai admitere la o școală militară, și ai nevoie de nota maximă la dosar.  Înghit în sec … nu mă gândisem la așa ceva. O să o lăsăm așa cum a căzut, să știi, dar ține minte ce-ți spun aici … loialitatea are și ea limitele ei, dragul meu. Sper să intri unde-ți propui și să nu ne faci liceul de râs, pe unde vei ajunge.

Ies, împreună cu Țapu’. Mironescu, sper să termini naibii, odată. Ăștia patru ani cât te-am avut elev mi s-au părut zece … Știți, vreau să vă mulțumesc pentru că nu mi-ați scăzut nota la purtare … Țapu’: Ha, dar nu trebuie să-mi mulțumești deloc. Tu, într-o școală militară … sper ca ăia de acolo să mă răzbune pentru ce-am pătimit eu ca diriginte al tău …

La momentul ăla n-am înțeles tâlcul întâmplării. Mi-am văzut de treabă, am intrat la școala de marină, am ajuns comandant, director, parlamentar și alte alea iar până să mă lovesc de invențiile unor domni care se află pe la denea, am avut impresia că nu mi-am făcut de râs liceul. Directorul nu mai este, dirigintele a dispărut și el, cu câteva luni înainte de întâlnirea de zece ani de la absolvire … nici doamna profesoară a politicii în economie sau invers … restul derbedeilor a livrat, ce să zic … colegul pentru care am luat eu șuturi este director și el iar Vali, pendula matoală, a fost chiar secretar de stat, la un moment dat.

Pentru mine, loialitatea n-a avut limite. Eu sunt un om care nu schimbă de drum doar pentru că i-ar fi mai bine. Ăsta sunt și nu cred că are rost să mă schimb acum. Și o să văd cum fac să arăt că n-am făcut pe nimeni de râs vreodată.

Reclame