Gaura bleu …

Știți ce e aia o „gaură”?… Bănuiesc că știți. Gaura e gaură, are diverse stări de agregare și folosințe …

La vapor, sau mai bine zis, la vapoarele noastre, gaura era locul unde se ascundeau diverse articole… Înainte de 1989, în afară de mers pe mare cu toate răpciugile pe care le reparam cu orice, cu scotch, cu gumă de mestecat, cu ață de papiotă … deci în afară de dus și adus vapoare cu marfă pentru comunismul multilateral dezvoltat în care ne bălăceam cu toții, ne ocupam și cu asta … cu buful …

Era o contrabandă romantică … fiecare marinar avea dreptul să scoată niște bunuri, oficial. Alea se treceau pe un carnet copertat denumit carnet de vamă. Pe carnetul de vamă era recomandat să treci ce poți justifica. Ce nu se putea justifica … era buf și se băga la gaură.

Pe vapoarele serioase, erau mai multe găuri, pe principiul nu pui toate ouăle într-un coș. Găurile puteau cădea. Dacă se întâmpla, era de dorit să nu cadă cu foarte multe … Ăsta era motivul pentru care locația găurii/găurilor nu se cunoștea de multă lume. Gaura/găurile se făceau prin șantiere, pereți falși, coferdam-uri, mă rog, de toate… le știau oamenii de bază. Cine erau ăia? Membrii serioși, verificați ai echipajului, oamenii care-și asumau riscul de a ascunde buful, de-a-l scoate, comercializa, de-a schimba leii în dolari înapoi pentru a finanța buful voiajului următor. Și asta era industria. Așa se roteau toate. Așa lumea găsea o justificare pentru a-și risca viața. Așa se făceau banii pentru piesele pe care nu ți le dădeau Navrom-ul. Așa se plăteau echipe suplimentare pentru reparația vapoarelor. Așa se cumpărau mai multe alimente decât normativul debil. Așa ajutau echipajele bugetul de stat, deh…

Am prins un singur voiaj pe vremea lui Ceaușescu, cu nava școală Neptun. Imediat după 1989, lucrurile s-au schimbat … nu se mai făcea buf în țară, se mai făcea pe afară … se păstrase câte ceva din spiritul conspirativ de dinainte… vă pun o placă despre găuri…

Eram în primul voiaj de ofițer. Ofițer 3. 1992, februarie. Nava Rîmnicu Vîlcea, marfa ciment, destinația Spania, care-și construia stadioanele pentru Olimpiadă cu cimentul nostru. Alicante, Bilbao și acasă … Eram în voiaj deja, ne cheamă secundul pe mine și pe ofițerul 2, un coleg cu 2 ani mai mare în școală … băieți, aveți o misiune foarte serioasă. Închideți ușa să nu ne audă nimeni. Închidem ușa în nasul posibilor ascultători. Da, dom’ căpitan … Băieți, am încredere în voi, așa că dăm cărțile pe față. Le dăm, dom’ căpitan. Trebuie să vă vopsiți baia … Ne uităm unul la altul … o vopsim dom’ căpitan. La navele de 4.800 dwt, doiul, treiul și telegrafistul aveau baia comună … Eu: ce culoare? Secundul: bă, auzi, iar începi cu miștourile … bleu. Eu vreau să vă demonstrez că am încredere și tu … Eu: Păi și ce mare ghișeft am făcut  de primim această onoare … El: acolo e gaura noastră … Noi, deodată solemni: mamă, ce tare …

Cuprinși conspirativ de înflăcărare, ne apucăm, deh … baia avea un perete fals. Pe peretele fals, prins în șuruburi, o băncuță de lemn. Se dădea băncuța la o parte și pe acolo se intra. Încăpeau vreo 9 baxuri de țigări, sau nu știu câte perechi de blugi, valută foarte în comunism. Am luat pereții la marțagonit … adică bătut cu ciocanul în tablă până sărea rugina … am dat cu grund, am curățat și șlefuit băncuța aia, am vopsit totul. În bleu. A durat ceva, dar a meritat. A ieșit o baie de vis. De vis bleu, mă rog. Operațiunea a fost făcută cu ușa închisă, în cel mai mare secret, după formula cunoscută: ne ascundem dar nu ne caută nimeni.

Ah, și să nu uit … la un moment dat, urcă pe comandă telegrafistul, doar cu un prosop pe șolduri, cu freza zăpăcită … și când zic freza zăpăcită, e mare lucru … omu’ avea o super chelie și păr numai în borduri, nu știu cum făcea, își aducea părul din spate și-l înnoda în față, nu m-am prins tot voiajul cum făcea, dar nu i se deranja nici când ieșea în vânt … cred că avea un piron în frunte, că prea stătea fix, așa, ca o cască … și intră ăla val vârtej, trântește ușa de la comandă și ne chestionează marțial: bă, voi ați închis baia?

Noi în marș, doișpe fără un sfert, eu predam, Gabi, doiul, lua cartul în primire, rămânem muți … mă reculeg primul: bre, noi am închis baia acu’ trei săptămâni … Mata ai îngropat săpunu’ perioada asta?

E, și uite-așa am avut explicația izului de ouă stricate generat de orice manevră a telegrafistului la mai puțin de-o milă distanță …

Concluzie:

Eu cred că cineva m-a turnat și domnii ăștia, care m-au denumit șef de clan infracțional, au avut în vedere timpuria mea implicare în acte dubioase, cu impact asupra opiniei publice și asupra banului public … domnii ăștia au aflat că am vopsit baia în bleu. Și că acolo intrau 9 baxuri de țigări, carton cu carton … sau nu știu câte perechi de blugi … zice lumea, că de folosit, nu s-a mai folosit vreodată. A rămas simplă baie. Bleu. Cu băncuță de lemn.

Sau o fi telegrafistu’ la mijloc … dar nu mirosea nimic. Hm … ciudat.

Anunțuri

2 gânduri despre “Gaura bleu …

    1. Nu, sigur, nu… Bun, acum ca l-am cam luat la misto, nu i-as fi zis numele, dar sigur nu era Stefanescu. Nu era telegrafistul vaporului, venise pentru un singur voiaj, i-a dat schimb lui nea Fane Tudor, omul de pe inventarul navei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s