Ultimul material de pe blog, cel intitulat Feisbuc, a evocat un profesor. Un profesor de înot. Profesorul meu de înot și al altor mulți sportivi. Un profesor care a făcut parte din galeria titrată a antrenorilor de înot ai Școlii Sportive 1 Constanța, oameni de sport care au adus zeci de medalii orașului, oameni care au crescut câteva generații de constănțeni în mintea cărora au rămas imprimați prin învățămintele lor, prin atitudinea lor. O colegă de partid, de fapt, ce spun eu aici, fostă colegă, eu nemaifiind afiliat politic, mi-a scris pe wall-ul contului de Facebook că genul de profesori pe care l-am evocat mai există, este extrem de redus și luat la mișto … elevii zilei de azi căutând altceva la profesorii zilei de azi …

Nefiind profesor, nu comentez. Pe de altă parte, greu regăsesc calitatea dascălilor mei în poveștile prezentului. Și să mor dacă-mi explic … încerc, totuși …

Mama a fost profesoară. Din ce-mi aduc eu aminte, salariul de profesor n-a fost niciodată de mare fală … Cred că lua vreo 2000 de lei comuniști … aproximativ ronii de azi. Prețurile cam corespund, să știți… Benzina de azi, 6 lei, era 9 lei la revoluție … o Dacie era 72.000, azi cu 72.000 îți iei Duster … Casele de azi sunt mai scumpe, sunt mai multe impozite, dar per total, putem vorbi de-o oarecare paritate … Profesorii nu erau nemaipomenit plătiți, deci. Atunci, ca și acum, se scoteau din meditații … intrarea la facultate era o performanță, examenele foarte dificile, elevii mulți. Meditațiile erau o industrie. Pentru medicină, ha, trebuia să te pregătești la București … iar oamenii care intrau din prima erau chiar deosebiți. Majoritatea însă … făceau un hobby din examenul la medicină. Dădeau examene de parcă jucau tenis la perete. Era imposibil să intri la medicină fără o super pregătire în particular. Și uite așa, sâmbetele se umpleau peroanele cu învățăcei, se suiau la tren, duminicile se întorceau după ample teste și subiecte de sinteză, învățau pe de rost pipote și ficați și optica la fizică și ce mai aveau ei pe acolo… pe o groază de bani dați la meditatorii deveniți aristocrații învățământului românesc. Moral? Eu știu…?

Azi … nu prea mai sunt genul ăsta de meditații, nu? Nu că n-ar vrea meditatorii, adică profesorii. S-a schimbat cererea … s-au înmulțit facultățile, nu se mai dau examene. Care ar fi ideea să ne mai medităm când intrăm prin concurs de dosare … cum o fi ăla, nu știu … aruncăm cu dosarul și care dă mai departe … în fine. Azi ne medităm odraslele la alt nivel. Să treacă clasa, câteodată, la clasă nepredându-se ce trebuie. Sau cum trebuie. Azi trebuie să iei meditator copilului ca să înțeleagă teorema lui Pitagora. Cred că fostul meu coleg Lică din școala generală, mereu emoționat când se încheiau mediile la matematică, domn de mare valoare ajuns bucătar pe Rîmnicu Vîlcea, ar fi putut preda geometrie cu mare succes la orice clasă a-8-a din prezent…

Deci … profesori plătiți modest ieri, plătiți modest și azi … meditatori ieri, meditatori și azi. Elevii, părinții, date constante în această problemă … De ce altădată se putea și astăzi nu se mai poate? De ce prezentul a exterminat oamenii cu chemare? De ce nu mai există relația umană între profesor și elev? Că nu prea mai există …

Am să închei spunându-vă o poveste… În liceu, l-am avut profesor de istorie pe domnul Dumitrașcu, intrat în politică și ajuns senator după ’89 … era super cool omu’… îmi aduc aminte cum ne-a explicat el intrarea rușilor în Cehoslovacia … dragilor, în 1968, un soldat rus a trecut din greșeală granița în Cehoslovacia, rătăcindu-se … eh, și-au intrat vreo 10.000 de tancuri sovietice să-l caute … bun. Eu am avut un coleg alături de care am parcurs întregul segment școlar, 17 ani am fost colegi de clasă, din clasa I și până-n ultimul an de institut. Am făcut și vreo două voiaje împreună. Cert este că scriam identic. Ne și imitam unul pe celălalt. Vine al nostru dom’ Dumitrașcu prin clasa a-XI-a și ne dă o lucrare. Extemporal. Tradus în școlăreasca de azi, test. Cui îi păsa de istorie într-un liceu de matematică-fizică … Am copiat amândoi după același maculator. Dăm noi lucrările, peste vreo câteva zile vine al nostru istoric c-o falcă-n cer și una-n pământ să ne lase corijenți că unul a scris ambele lucrări. Adevărul că lucrările ieșiseră identice, până și despărțirea în silabe se respecta de la unul la altul… Degeaba am comentat noi, adevărul e că din postura de derbedeii clasei nu prea aveam spor … am fost convinși că ne lasă corijenți… până la urmă am scăpat, un alt profesor care ne știa istoria, s-a dus cu caietele noastre la Dumitrașcu, i-a arătat că scriam la fel și ne-a scos … În clasa a XI-a. În 1985. Acum 27 de ani.

Anul 2012. Peste 27 de ani. Domnul Dumitrașcu invitat în calitate de istoric în studioul Realitatea TV de Constanța. Când aude numele Adrianei … Mironescu, da? Hm… Doamnă, am avut odată doi elevi… Mironescu și Ionescu … ăștia doi scriau la fel …

Profesorii așa erau … sau îmi joacă mie feste amintirile, mi se par mie toate mai bune atunci? O fi și asta, dar parcă n-aș crede… Relația elev – dascăl era alta. Nu era optimă, clar. Avea minusul ei de moralitate, meditații, una, alta… Pe de altă parte, am avut și un profesor care făcea pregătire la matematică duminica la liceu. În amfiteatru. 5, 6 ore… Ionescu Liviu se numea iar în 1982, când am intrat eu în liceu, apăruse în România Liberă ca dirigintele căruia îi intraseră 35 din 36 la facultate …

Eu cred că aparte de infrastructură, care nu-i mai rea ca înainte, aparte de salarii și de sistem, în învățământ avem o problemă mare. De caracter. Și asta n-o mai rezolvi nici cu 10 procente din PIB …

Reclame