Azi mi-am semnat materialul de urmărire penală.

Cred că din clasa a VI-a, când, pe un bilețel, întrebam o colegă, cu înțelepciunea caracteristică vâltorii hormonale, dacă i-a crescut păr chiar peste tot … deci, din clasa a VI-a, nu mi-am mai pus semnătura pe un document așa de infantil. Semnându-l, mi-au trecut tot felul de gânduri prin cap … bun, în primul rând, nici cu pixul în mână nu mi-a fost clar, ce caut acolo … după aia, m-am gândit, bun, au vrut să mă facă. Mi-e foarte clar. Au reușit. Măi, dar așa? Așa? Adică, ei or fi vrut, dar un sistem corect, într-un stat european, n-ar trebui să permită asemenea golănii tembele. Cine mă deranjează? Ăla. Bun, e, eu atunci, domn însărcinat cu corectitudinea planetară, spun: ăsta face parte dintr-un grup care capturează țara. Ia, ținta piept numărul trei pe el. Îl ascult la mișto și după 2 săptămâni îl bag la zdup. Cum? Păi … există motive plauzibile a bănui că inculpatul a săvârșit fapta. Închei citatul. Care faptă, nu știm, rămâne să stabilim. Voi ați auzit de un tembelism mai mare? Eu, recunosc smerit, nu. Bun, poveste, nepoveste, dar pe această construcție am stat o lună la arest. Pe motivele plauzibile de a isca bănuieli. Iar sistemul i-a lăsat ca, bănuind, să-mi strice viața. Să ne-o strice, că suntem tot neamul întors pe dos. Mă uitam la domnul din fața mea, bănuitorul care a elaborat lucrarea de dizertație la absolvirea ciclului primar care este materialul ăsta care mă privește pe mine. Mă întrebam ce-ar spune dacă ar ști ce găndesc despre el … Și știți ce? Nici nu gândeam despre el, de fapt. Mă gândeam despre țara asta și cine-o păzește de hoți. Cine hotărăște, că are el motive să bănuie, cui îi strici viața și cui nu. Nu dovezi, probe sau cum le spune. Nici măcar n-au căutat să afle ce și cum. Nu i-a interesat, un minim de efort ar fi dat rezultate certe. Și uitându-mă la el m-a apucat mila de noi, așa … de mine, de alții pe care îi va mai bănui.

Bun, deci, am semnat, cu rușine, documentul cu pricina. Bănuiesc că o să ne judecăm ceva ani … Minim 2, poate 5, de ce nu 7. Cariera mea publică e pa. Îmi vine în minte ce spunea un coleg de vapor … abia aștept să-mi moară scula să mă pot dedica în întregime băuturii … Așa și eu … abia aștept să mă trimită-n judecată să pot sta mai mult pe-acasă, nu?

Îmi pare rău, totuși, nu știu cum și de ce … Nimeni nu-i de neînlocuit, oameni se găsesc. Îmi pare rău după anii ăștia în care am muncit și m-am zbătut și mi-am văzut de treabă ca să ce? Să mă facă cine? Domnii ăștia care au interpretat cum le-a convenit niște convorbiri. Și pe care țara în numele căreia declamă că vorbesc, i-a lăsat. Asta e. Foarte bine. Timpul o să treacă și România, cu bănuitori cu tot, o să devină mai europeană și mai europeană. Și de mi-ar lua toată viața, tot o să vadă că am fost cea mai scumpă bănuială a lor.