Astăzi, stăteam de vorbă cu nașul numărul 1, coleg de insitut cu un an mai mare, la mecanici … fac precizarea, ca de fiecare dată, poate înțelege dacă citește cine bălărește că nu-s fin prezidențial … Deci, cum stăm noi de vorbă, îmi povestește omu’ cum maică-sa, fostă șefă, ulterior patroană de alimentara, a lucrat cu unii dintre angajații ei perioade extem de îndelungate, și 40 de ani în cazul unora … și ghici ce? Ăia o furau cel mai tare.

Vă sună familiar? Mie, în mod cert, da. Mi s-a întâmplat de mai multe ori ca oamenii care, la un moment sau altul, mi-au datorat foarte mult, să fie primii care să se dezică de mine sau să mă faulteze, sau să mă fure.

Dar chiar așa stând lucrurile, să mor dacă m-am învățat minte. Acum, vorba aia, oamenii foarte deștepți învață din greșelile altora, ăia deștepți învață din greșelile lor … la ce categorie mă aruncă pe mine afirmația de mai sus, eu, care n-am învățat nici din greșelile mele? Probabil categoria tembelilor irecuperabili.

Aparte de dilema proprilor greșale, ca să spun așa … modul ăsta de comportament este oare o caracteristică a poporului nostru, este ceva din noi sau ceva ce ne-a indus anii de comunism? În sensul că proprietatea este a întregului popor, întreprinderea este a noastră, deci și a mea, nu? Atunci, dacă tot e și a mea, de ce să nu bag eu mâna, când se poate… Iar subconștientul n-a făcut pasul odată cu transferul de proprietate … poate mulți consideră același lucru și la patron … că pot să subtilizeze câte ceva, să bârfească sau să comenteze, că pot munci oricât, dar sub 8 ore iar pretenții … cât pentru 16, că pot să-și dorească aceleași lucruri ca patronul, deși nu au parte de același stress, sau de aceleași responsabilități sau de același nesomn … Mulți nu realizează, dacă fură, să zicem, de la o societate, sunt două variante mari și late, sunt prinși, la un moment dat, sau societatea dă faliment. În ambele variante locul de muncă dispare …

Cât despre ceea ce se întâmplă în afara locului de muncă … Întotdeauna am fost obișnuiți noi, românii, să considerăm rece, distant, modul de comportament occidental. Deși, fac o paranteză, unde am trăit eu un an, în Belgia, am avut parte de mai multă căldură și amabilitate dezinteresată decât în toți anii mei de cetățean român la el acasă. Dar nu, pentru noi, occidentalii sunt reci, sunt distanți, n-ai cum schimba o vorbă… sau n-ai cum schimba o vorbă în timpul de muncă? Sunt distanți, nu te ajută … nu te ajută pe tine, dar poate ajută comunitatea, nu? Sunt oamenii foarte sus pe scara socială care prestează muncă pentru comunitate, pentru asociații de handicapați, pentru organizații care ajută grupul, nu individul … ajută pompierii, ajută asociațiile de căutare și salvare pe mare, ajută strânsul gunoaielor, al pet-urilor, ajută dependenții de droguri, bolnavii terminali, paralizații, etc. Oamenii se implică și mișcă societatea înainte, dar sunt reci și distanți. Pentru noi, care așteptăm ajutor de la unul și de la altul, pentru a-l putea bârfi ulterior mai bine. Mai coroziv. Mai murdar.

Destul de des în ultima vreme, mai ales de când am văzut pe propria-mi piele cât ești de lipsit de apărare în fața unui mecanism al statului condus de oamenii momentului, destul de des, deci, ajung la concluzia că am pierdut meciul cu țara asta… că, poate, îmi doresc ceea ce nu se poate realiza, că principiile sunt aplicabile doar în filme. Cu cine stau de vorbă, oameni ai generației mele, oameni triați de examene, oameni care au învățat și care și-au dorit să facă bine, vorba lui Gică Hagi, toți spun cam același lucru. Și asta este cel mai periculos. Resemnarea oamenilor cumsecade, că ăilalți … mulți și n-au nicio boală …

Concluzie, neconcluzie, eu nu mă resemnez, doar am spus mai sus că sunt irecuperabil.

Și încerc să mă gândesc cum ar fi un început, măcar, de rezolvare a dilemelor de mentalitate pe care le are românul. Și mă gândesc și mă gândesc. Și cred că ar trebui să ne gândim mai mulți.

 

 

Reclame