Avem o navă. Cum ne batem joc de ea?

La muncă, mă întreabă un coleg de-al meu dacă am vazut-o pe Nahlin… Pentru cine nu face legătura, Nahlin este ex-Libertatea, ex-Luceafărul… Este o navă pe care Coroana Regală a cumpărat-o în anii ’30, redenumind-o Luceafărul… După 1945, ce luceafăr, dom’le, scăpasem de exploatarea omului de către om, ne eliberaserăm de capitaliști… care va’să zică deveniserăm liberi… Așa și nava, a devenit Libertatea. Și pentru că nu mai avea pe cine plimba… a stat vreo 50 de ani la cheu la Galați, transformată în restaurant. Un restaurant prost, când am fost eu ultima oară pe ea, prin 95, cred… Avea parte din puntea principală acoperită cu beton… vopsită vișiniu, parcă… lemnul suprastructurii vopsit, scorojit, o bucată din catargul prova era pe punte. Sub teugă îngrămădeau niște umbrele de soare într-o desăvârșită devălmășie. Mirosea a grătar, a mici, a bere vărsată. Una peste alta o bătaie de joc… Nici n-am putut mânca acolo…

Nahlin a fost o navă cu ștaif… A fost prima dintr-o serie scurtă, de trei yachturi, comandată de Lady Yule, în 1929, șantierului John Brown & Company. Nahlin a fost considerată în 1934 cea mai mare construcție maritimă de agreement deținută de un cetățean al Marii Britanii.

Lady Alice Henrietta Yule a fost o figură exponențială a aristocrației imperiului britanic așa cum se afla el înainte de cel de-al doilea război mondial. Descendentă a unei familii care controla comerțul cu India, Lady Yule a fost o figură pitorească a vremurilor sale, Călătorind în toată lumea, Lady Yule a fost o vizionară. De exemplu, puțină lume știe, a făcut parte din primul acționariat al studiourilor cinematografice Pinewood din Marea Britanie. Unde Sean Connery a filmat James Bond… Deci la originea eroului care salvează lumea și astăzi, stă și Alce Henrietta Yule. Puțin.

Constructiv, Nahlin era, este de fapt, o simfonie navală, o construcție cum numai o națiune maritimă poate pune pe apă. Foarte modernă pentru vremurile sale, corpul de clipper al yachtului măsura aproape 100 de metri. Luxos și funcțional, Nahlin era propulsată de două turbine cu aburi Brown – Curtis cu o putere cumulată de peste 4000 CP, enorm pentru dimensiunile ei. Asta îi asigura și viteza maximă de 17.5 noduri, viteză record în anii ei de glorie.

Până să ajungă în proprietatea Coroanei Regale, Nahlin s-a plimbat prin lumea largă… Marea Baltică, Egee, Mediterană, Indiile de vest, coasta de est a Americii, golful Mexic, Hawaii, insula Tahiti, Noua Zeelandă, Australia… După ce a pontat peste 200.000 de mile, Lady Yule oferă Nahlin spre închiriere sau vânzare… și jucărie de capete încoronate a ajuns… În 1936 yachtul a fost domiciliul flotant al regelui Edward al VIII-lea și al americancei care, până la urmă, l-a lăsat fără coroană, omu’ preferând-o pe cucoană poziției de rege al Marii Britanii. Ciudatul cuplu constituit din regele fără talent al Imperiului Britanic și o doamnă din Statele Unite, încă măritată cu al doilea soț, au purces, în vara anului 1936 la o călătorie în Mediterana și Egee, întâlnindu-se cu șefi de state sau guverne simpatizant naziste spre oroarea guvernului Marii Britanii.

În 1937, Guvernul Tătărăscu îl achiziționează de la proprietăreasă pentru suma de 120,000 lire sterline și-l face cadou Maiestății Sale Carol al-II-lea. Neclar dacă în prețul ăsta a intrat și pasiunea obsesivă pentru doamne… sau nu. Cert este că la bordul yachtului devenit Luceafărul, are loc la 18 octombrie 1938, în prezența regelui Carol al-II-lea, o importantă întâlnire între Ioseph Beck, Ministrul de Externe al Poloniei și domnul Petrescu-Comnen, Ministrul de Externe al României. Cu ocazia discuțiilor, generate de Conferința de la Munchen, Beck propune Regelui ca România să participe la împărțirea Cehoslovaciei, preluând localitățile de la graniță în care existau un mare număr de români. Regele a respins această propunere afirmând că „România n-a profitat și nu va profita niciodată de clipele de restriște prin care trece un prieten”.

Nahlin, devenit Luceafărul a purtat ghinion și noului proprietar, Carol abdicând în 1940. Luceafărul a schimbat armatorul, trecând în proprietatea Ministerului Culturii care l-a exploatat în varii ipostaze: închiriat, muzeu sau restaurant plutitor la Dunăre. Naționalizarea din 1948 l-a văduvit de blazoanele și însemnele regale și i-a schimbat numele, prima oară în Răsăritul și apoi în Libertatea. Următorii 50 de ani a rămas acostat la cheul de promenadă al Galațiului unde a involuat de la restaurant de lux la garaj de umbrele… așa cum l-am văzut cu ochii mei în ’95.

Cum a fost scos din țară este algoritmul patent românesc prin care ne-am dat cu fundul de pământ că nu ne vindem țara pentru că vrem s-o dăm degeaba… Subiectul e pe bloguri, în mediul virtual, în ziare, este peste tot. Nava nu mai e… În fine, să recapitulăm… Libertatea aparținea unei societăți din Galați, descendentă a trustului de alimentație publică a municipiului: SC Regal Galați SA. În proprietatea acesteia nava, o splendidă bucată de istorie navală, este tratată ca un șopron de IAS rămas fără stăpân ajungând într-o stare de decrepitudine totală. În 1998, nava este inclusă de Ministerul Culturii în categoria bunurilor de tezaur. Decizia a fost contestată în justiție de proprietari, nu-mi imaginez pe ce considerente, adică ce, în opinia domnilor de la SC Regal Galați SA, ar constitui un bun demn de a intra în tezaurul cultural al României? Dar să continuăm… SC Regal SA Galați se vinde unor domni din Marea Britanie, Edmiston Corp. Vânzarea se constituie în litigiu cu Ministerul Culturii, având ca obiect transferul proprietății unui obiect de tezaur… Curtea de apel Galați dă dreptate Ministerului Culturii. Așa, și? Pe domnii de la Regal Galați litigiul îi amuză, drept pentru care solicită SIF Moldova și FPS, acționarii Regal Galați, scoaterea la vânzare a activului… Vânzarea se întâmplă, în 1998. Ministerul Culturii contestă, sesizează parchetul cu privire la vânzarea unui obiect de tezaur, se înregistrează o plângere la Poliția Județului Galați, în decembrie 1998. Nava pleacă la remorcă de la Galați la Constanța, până la soluționarea cazului… care se soluționează ca-n gară… vânzătorii acționați în justiție au fost rezolvați pozitiv de Tribunalul Galați care nu reușește să găsească vreo vinovăție în ceea ce s-a întâmplat, dacă vă puteți imagina.

Cazul se închide peste vara lui ’99, nava pleacă la remorcă din Constanța, la 25 septembrie 1999, într-o sâmbătă. Era prima mea zi de muncă în calitate de director general al Portului Constanța. Am văzut-o în manevra de plecare…

Ne întrebăm cum a fost posibil, nu? Eu mă întreb, asta sigur… m-am întrebat și atunci. Mă întreb și acum, diferența e că întrebarea de acum va fi publică și dirijată spre instituțiile în drept ale statului. N-am fost singurul care m-am întrebat atunci. Presat de gălățeni, un deputat al vremii interpelează Ministerul Culturii care răspunde, ocazie cu care aflăm că noul proprietar, Edminston Comp., a solicitat eliberarea unui aviz de export temporar în vederea restaurării yachtului, motivând că lucrările se vor desfășura la Șantierul Even Port Royal din Marea Britanie, șantierul constructor al navei și singurul posesor al planurilor navei… Deci, englezii solicită, Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor dă avizul de export temporar, în conformitate cu legislația privind protecția patrimoniului cultural național mobil. Ministerul Culturii a precizat că avizul este valabil până la 25 august 2000.

Am tot respectul pentru efortul considerabil al firmei proprietare pentru reconstrucția navei. Din ce spune presa din Marea Britanie, nava nu a fost readusă la glorie de cei care au subtilizat nava, ci de următorul proprietar, Sir James Dyson, îmbogățit din aspiratoare… Iar reconstrucția navei s-a făcut în Germania, deci în niciun caz la Șantierul Navale Even Port Royal care nu știu dacă există, sau o fi strămoșul șantierului care a adevărat a construit nava: John Brown & Co. Ideal ar fi fost ca statul să se ocupe de navă, când spun stat înțelegând Ministerul Culturii și nu ospătarii sau șefii de sală din alimentația publică socialistă, deveniți primii patroni în capitalismul de manea de după 1989. Nu a fost cazul ideal, asta e… Nava s-a vândut, dar ca obiect de tezaur, moștenire a istoriei acestei țări, trebuia să mențină pavilionul României la catarg până îi ruginea ultimul nit.

Au trecut 11 ani și 4 luni de la expirarea avizului de export temporar. Nu vreau să atașez o dimensiune politică mizeriei ăsteia, convins fiind că n-a avut nicio legătură cu politica. A fost un accident al sorții prin care niște oameni complet nepregătiți au ajuns să gestioneze soarta unui bun de o valoare inestimabilă pentru România. Nu sunt singurii care și-au bătut joc de bucăți de Românie. Ar fi putut fi și mai mulți… În comunism, bricul Mircea era să rămână fără catarge. După ’90 situația era să se repete. Avem multe părți de istorie de recuperat, de reconstruit. Totul e să vrem și să plecăm de la un minim nivel de respect.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s