Azi am fost prin școală. Acum… dacă stau să mă gândesc, când mă refer la școala generală, spun „la 25″… la liceu, spun „la Mircea”… În consecință școală, pentru mine, înseamnă Institutul de Marină. Mircea cel Bătrân. Azi, Academia Navală. Tot Mircea cel Bâtrân.

În decursul istoriei, intrarea în școală s-a cam tot modificat. În ’86, când eram eu anul I, se intra pe la parcul auto… După vreun an, doi, poarta principală s-a mutat la școala de maiștri. Departe. Iar drumul marilor vapoare tot pe la parcul auto trecea… Mai mergeam o stație cu troleul și săream gardu’…

Ultimul comandant al versiunii ante ’89 a institutului de marină a fost importat din București. Tov comandant, căpitan de rangul I, ne-a redus rapid nivelul de la studenți, la militari care se mai duceau și ei pe la niște cursuri, pe-acolo… Pe la începutul mandatului său, omu’ stătea la hotelul armatei, undeva aproape de tribunal. Venea la serviciu cu troleul, ca noi toți care aveam învoire peste week-end… Luni dimineață eram colegi de troleibuz. Suindu-se la cap de linie, stătea întotdeauna în față, parcă-l văd. Demn, înțepat, așa… Nu clipea, nu saluta, nu băga pe nimeni în seamă. Nu că am fi dorit vreunul să ne bage în seamă… Când să ajungă la Institut, se ridica omu’n picioare să coboare. Tot troleu’, plin de de-ai noștri, în picioare, să coborâm, doar ajungeam la școală, mă rog, intrarea principală… Oprește troleul, tov rangu-ntâi coboară… În stație se trezește singur. Noi, așteptam să coboare el, dar nu coboram niciunul… mai mergeam o stație și săream gardul. Pe la parcul auto. Obiceiurile vechi dispar greu, zice-o vorbă. Bun, au dispărut imediat, că tov rangu-ntâi s-a văzut înțepat o dată, de două ori, de zece ori și s-a înfoiat… A organizat imediat niște patrule pe la gard… pe care le conducea personal, când și când… E, și când eram anul 4, pândind el viguros gardul, tocma’ sar doi atleți gardul și cad exact pe dânsul. Tov comandant  își ia un cap în piept de-i sare cascheta în aer și tumba cu cracii-n sus în boscheții de lângă gard… comandantul nu era singur, era cu șeful catedrei de sport, tot un rangu-ntâi… ăla, mai iute de mână, îl apucă pe unul dintre agresori de manta, dar îi dă drumul urgent, descoperind că-i nepotă-su. Normal, tace din gură, că era treabă de exmatriculare de nepot, cel puțin…

Eh, vă dați seama, după eveniment, apel, scandal, să se prindă agresorii… nu i-a prins nimeni vreodată. Și la vreo lună a venit revoluția și gata, și comandantul și Institutul, că s-a dus totul de râpă.

Nota redacției: povestea este exactă până la amănunt. Am navigat împreună cu unul dintre participanții la eveniment, ofițer mecanic și băiat zburdalnic.

Azi am fost prin școală, deci… E la fel și totuși extrem de diferit. Corpurile de clădire unde aveam batalioanele marina comercială sunt acum garsoniere pentru cadre, cred. Lângă locul răsturnării autorității supreme a institutului  cu zgaibaracele-n sus… Lângă parcul auto, că de-aia era comod s-o luăm pe acolo… Bun, acum parcul auto e fără auto și nici parc nu e… Clădirea unde era altădată Facultatea de navigație  acum e facultatea de marină militară. În față, studenți de anul întâi, în uniformă de oraș, neagră. Parcă-s tanchiști… în fine, sunt cârcotaș… Fosta cantină, închisă pe vremea mea, acum e bibliotecă. N-arată rău. Cantina, aceeași ca pe vremea noastră pare părăsită. Faptul că nu miroase a varză cu oaie pe lângă ea mă convinge că nu se gătește… altă dată era o viermuială și o simfonie de zgomote și mirosuri de n-ai văzut.

Sala de sport e okay, se menține. Sala mică de sport a devenit simulator de navigație. Foarte tare. Cel mai tare din țară… Nu mă uit, că-l știu… o iau spre ieșire. Trec prin spate pe la cantină, mă uit la depozitele în fața cărora stăteam cu fundu’ pe grămezi interminabile de cartofi… merg spre chioșc. Lângă arest, că am stat și acolo, prin anul 2… Chioșcul gol ca o alimentară de la țară de dinainte de revoluție, cu câțiva studenți care fumau și vorbeau tare. Ies, trec pe lângă pavilionul clase navigație unde sunt domnii studenți civili pe trepte. Fumează și se hlizesc. Spunea unul că s-a făcut praf sâmbăta trecută. După cum arăta, părea că n-a ieșit din praful de sâmbătă… Mă scurg pe lângă ei și plec.

Acum, stau și mă întreb… e normală schimbarea asta? Sunt eu nostalgic? Păi după ce să fiu nostalgic? După săritul gardului? După varza cu oaie pe care-o miroseam de pe platou? Aproape patru ani cât am stat acolo nu m-am apropiat de cantină când se dădea varză… de fapt, haleala-n școală era de belea… îmi aduc aminte, gustarea de la 11, trei zile pe săptămână era salam viu… pe bune dacă nu mișca în tava aia pe care ne-o aducea sergentul de serviciu pe companie…. După munci agricole să-mi pară rău? După învoirile pe țigări sau trimiterile la spital?  Mergeau atâtea prost și erau atâtea varză… chiar și școala, adică ce ni se preda, nu era atât de glorioasă precum ne-o aducem noi aminte… multe inutile, parte din curriculă epuizată, obosită… la bazele radiotehnicii am învățat tipul de radar Don 1953 și la 35 de ani după, când navigația o luase bine spre electronica prezentului… Nu mai vorbesc de științele sociale că am învățat la congrese de ne-am săturat… și muncă politică-n armată și alte filozofii de-astea. Eu un lucru rețin cert: cât am fost elev al Institutului de marină, când mă întorceam în școală, din vacanță, învoire sau altceva, primul meu gând era cum să plec de-acolo… Contabilizam exact cât mai dura chinul. De exemplu, la 22 decembrie 1989, mai aveam 53 de zile până la plecarea în stagiu. Până la izbăvire. Deci… n-am după ce să fiu nostalgic.

Totuși… Eram mai aplecați spre practică, parcă. Mirosea a marină peste tot, chiar dacă specialități făceam de prin anul trei. Acum nu mai miroase. Miroase a ceva, asta sigur, nu a marină, la fel de sigur. Era mai multă rigoare, mai multă curățenie. Disciplină, da, era. Impusă prostește, câteodată, cum ar fi patrulele tovarășului comandant, dar era disciplină.

Rețeta câștigătoare e calea de mijloc, cred. Disciplina trebuie impusă, dar cu anumite limite.

Cu limite, dar nu trebuie să lipsească ingredientele viitorului mediu în care evoluează absolventul, vorbim de navă aici… Mediul academic trebuie să existe, dar școala nu trebuie să-și piardă spiritul de marină, limbajul, regulile, cutumele.                                                                                                 Absolvenții trebuie să iasă ofițeri de marină, să-și dorească asta, nu să se felicite dacă termină Academia Navală și prind un job să vândă telefoane mobile… pentru că tragic cum sună, cam asta e situația acum. Situațiile Autorității Navale Române arată că până la 15% din absolvenți ajung posesori de brevete și personal navigant… cu restul ce se întâmplă? Interesează pe cineva?

Pe mine mă interesează. Și pe colegii mei mai experimentați, amirali, foști comandanți ai școlii, ai liceului de marină militară, istorie și ăsta… Sper ca interesul nostru, propunerile noastre pentru învățământul de marină să nu fie în van… Sper să mai avem de ce ne agăța.

Anunțuri