Arheolog de lichele…

Mai acu’ vreo 10 ani, masterand la Anvers fiind, dau un examen. Advanced Management Tools, cred că era printre ultimele, deci sesiunea de vară. Subiectul era un studiu de caz, o situație practică, ca mai toate evaluările, de altfel. Deci, o companie multinațională activă în transporturi și în industria portuară, avea mai multe filiale dintre care una mergea prost. Ei, iar la unul dintre subpuncte trebuia să recomandăm ce era de făcut cu dom’ director care adusese filiala pe roșu. Bun, problema era complexă, abunda de situații critice, grafice, situații, decizii manageriale și consecințele lor dar, pe scurt, cam asta era. Modalitatea prin care gestionam managementul neperformant era răspunsul problemei care trebuia ales dintre: monitorizarea activității directorului pe termen scurt, instruirea lui, concedierea lui etc.

Grație înclinării mele didactice, ce mă gândesc eu… ia să-l școlarizăm pe dom’ director, să-l pregătim pentru viața extrauterină, după care să-i monitorizăm activitatea pe palierele unde-o zbârcise până la depășirea situației filialei pe care o manageria. Ăsta a fost răspunsul meu, motivat pe scenarii etc… Răspunsul meu a fost și motivul pentru care am luat doar 18 puncte din 20 la acel studiu de caz. Mi s-a replicat: oamenii, în general, nu se schimbă. Instruirea, monitorizarea managerului implică niște costuri pe care activitatea lui ulterioară nu le va recupera, probabil. Domnul manager neperformant trebuie îndemnat să-și exercite non-performanța în altă parte…

Oamenii trebuie să circule. Funcțiile blocate prea mult timp de aceiași oameni devin ca niște ramuri uscate, nu se mai dezvoltă, nu mai produc. 3 – 5 ani în funcții de la middle management în sus și la revedere. Și să mor dacă n-au dreptate… Și mai e o chestie… Oamenii trebuie promovați până la un anumit nivel. De acolo, cei care au stofă de lideri străpung oricum și conduc și nu mai trebuie promovați, iar ăilalți, care au nevoie de promovare, în timp o să demonstreze că n-o merită.

Asta e o lecție pe care eu nu am învățat-o niciodată. Nici în viața profesională și nici în cea particulară. Vă mărturisesc ceva ceea ce apropiații mei știu bine: sunt campion național la descoperit lichele. Am avut un talent ieșit din comun în a selecta trădatori de profesie… în a-i susține și ajuta până la nivelul unde trădarea doare când se întâmplă. Niciodată, până acum, nu mi-am contabilizat ajutorul. Adevărul e că, până acum, situația mi-a permis. Mi-am permis să îmi fac încrederea cadou. Am făcut-o de prea multe ori. Ultima oară nu numai că m-a durut, dar am ajuns vedetă la denea-TV și am pierdut întreaga mea carieră profesională de până acum.

În mod cert, nu sunt singular. Discutam astăzi cu un prieten care-mi spunea, de la înălțimea unei poziții consolidate în construcții, că a ajuns la concluzia că orice investiție la mai mult de 10 metri de birou este prea îndepărtată, că pe oricine pui manager, în scurt timp, ajunge să se folosească de tine, să-ți bage mâna-n buzunar, să-și dorească aceleași lucruri ca tine, care poate muncești de douăj’ de ani să le ai, care poate ți-ai gajat casa pentru finanțări, poate n-ai dormit nopțile de grija afacerii, de grija oamenilor, de rușine că nu-ți poți respecta promisiunile.

Eu cred că frenezia asta de-a irosi șansele vine tot din lipsa de educație, educație de viață, pentru că educația ar trebui să nu se rezume la studiul încrâncenat al unor materii care nu vor folosi niciodată… și când spun șansă, mă refer la ambii poli ai poveștii… unii irosesc șansele primite în beneficiul unei satisfacții pe termen scurt, iar alții, ca mine, irosesc șansele pe o resursă care nu merită. Și, din păcate, în cazul meu, șansele de făcut cadou s-au terminat. Și dacă mai găsesc vreuna, o să mi-o fac mie.

Anunțuri

2 gânduri despre “Arheolog de lichele…

  1. Alaltaieri, in timp ce cautam sa alcatuiesc o serie istorica al traficului pe marfuri din porturile maritime romanesti folosindu-ma de handbook-urile anuale editate de APM, un tinerel cu privire severa mi-a zambit de pe prima pagina a unei astfel de reviste (anuarul editat in 1999). Avea cam varsta mea, era imbracat in costum, tuns scurt si fotogenic. Printre hodorogi cu ochi incercanati si zambete parsive, figura asta deschisa chiar facea impresie. Cineva a avut incredere sa-l puna acolo si sa rupa traditia directorilor de peste 50 de ani. Cineva la promovat. Era normal ca si el sa raspunda la fel. Ca oiectul promovarii sale a muscat mana care l-a hranit… se mai intampla, dovada sta Brutus.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s