Jurnal de război… cu cine?

Începând cu 23 mai 2011, ora 06.07, joc într-un meci. Deocamdată am poarta plină de goluri. Vreo 30 de goluri… mi-am luat câte-un gol pe zi de detenție. Nu numai eu, de fapt. Sau, când spun eu, mă gândesc la mai multă lume. AlexandraAdrianaMama. Restul familiei. Prietenii. Oamenii care au crezut în mine, care au crezut că sunt altfel decât alții intrați în viața publică… Am fost umflat de acasă, nevasta abuzată, copilul batjocorit… Douăzeci de ani de carieră, demnă spun eu, mânjiți în cel mai ordinar mod cu putință. Grupul Mironescu, trafic de influentă, captura statului, caracter moral dezastruos?!?… Deocamdată nu s-a terminat nici prima repriză. Deocamdată încasez.

Aveți în față imaginea meciului meu… Nu e nimic nou, a apărut parțial în Ziua de Constanța, este pe facebook, a fost comentat și de mulți apreciat. Va fi parte a unei cărți căreia i-am și găsit titlul.

Jurnal de război… cu cine?

Mai 23, 2011 – Luni

05.00 Sună alarma de la telefon. Printr-un miracol, am apucat vreo 5 ore de somn. De regulă, nu-mi iese…
Am o săptămână grea în față.
Suntem cu legea cheltuielilor de personal în bloc-start. Până acum, n-am reușit să facem ceva, greu cu cvorum-ul în Parlament în timpul alegerilor la PDL.
Miercuri mergem la Brașov la meci. Dinamo – Steaua, finala Cupei României. Eu sunt rapidist, promit să țin cu arbitrul…
Vineri am Adunare Generală la Liga Navală, la 20.55 bilet de avion spre Oradea la întâlnirea prefecților. Lunea viitoare plec în Ungaria să vedem licee de ordine publică. Ne-ar trebui și acasă… Week-end-ul următor nu-mi văd nevasta, o s-o chem la București. Copilu’ peste 2 săptămâni… mai bine, învață pentru examen.
Îmi fac recapitularea în minte, îmi place. Abia aștept să ajung la muncă.

05.27 Plec din casă. Merg relativ repede. Mi-am lăsat costumul la minister, mă îmbrac acolo. Pe drum văd niște mașini de la noi, Poliție de Frontieră, Jandarmi…

05.53 Mă sună Adriana. „Ai plecat, că n-am auzit ușa…?”, „Da, am plecat pe blat…”, „Bine că ești tu deștept. Vezi cum mergi. Pa”, „Pa”.

06.07 Adriana. Iar. Ce-o mai fi? „Laurențiu, au intrat mascații peste mine… Au spart poarta…”. Mă gândesc… or fi greșit adresa. Dă-mi-l pe șef… „Alo, sunt comisar nu știu cum, avem mandat de percheziție”… Ei, da… „Dacă vreți să participați”… Mă apucă brusc dorința de a participa… Întorc, pun pe drum spre casă. Eram dincolo de Medgidia, nu vreți să știți cum am condus ăști 50 – 60 km… Pe drum îl sun pe ministru. Știa că-i o acțiune cu frontiera, nu știa de mine.

Acasă, lume multă, mascați, băieți tineri. Intru, Adriana pe canapea, terminată, plânsă, speriată. Câinele printre picioarele tuturor. Șeful, cu barbă… plin de importanță, încântat vădit de rolul pe care-l juca… Am început urmărirea penală, avem mandat de aducere… Hai, lasă-mă, îmi vine să-i spun, dar nu-i spun. Cam deodată nu mai cred că-i glumă. E pe bune.

Și începem să ne organizăm: ei cu percheziția, eu cu telefoanele, eu să sun în stânga și-n dreapta. Adrianei i se trasează o misiune rapid, așa, ca să nu rămânem fără ușă în București, eu pontând 2 percheziții din cele 50 declamate la TV… Bravo mie. Adriana pleacă.

În fine. Sun la minister să vină să-mi ia mașina, eu fiind reținut cu puțină treabă. Adriana sună, că ce se întâmplă… Se întâmplă o percheziție. De ce? Nu știu. Îi spun că-mi dau demisia. Că de ce nu mai aștept… Ce să aștept… Gata, nu are rost. Am devenit istorie. O istorie urâtă.

Percheziția curge… Au căutat prin toate chitanțele posibile, agende, orice notă scrisă, orice. Laptop-ul Adrianei, Mac-ul mare din birou… La filme nu se uită… Asta-i bine, cinefili îi făceam.

Adriana reușește să ajungă în București. Acolo, altă poveste… Martori din bloc, 2 vecini de la parter… Ne-am făcut de rahat și acolo… Deocamdată numai la asta mă gândesc…

12.50 Se cam termină. La apartamentul din București s-a terminat. De aici au luat vreo 9 colete, saci și plicuri…. De la București au luat circa 2 pagini de A4… pe una, remarcată cu mare competență de unul dintre performerii percheziției, era numărul lui Ali Aidin, un coleg de liceu care se ocupă cu întâlnirea de 25 de ani… De la Eforie, cu toate televiziunile la poartă, au trebuit să arate că lucrează… Și au arătat. Fețe competente, dure, de oameni preocupați. Prea ocupați…

Plecăm spre București. În trombă. Cu un A4. Are și aer condiționat. Fac o evaluare rapidă… A4, relativ nou, poliția de frontieră, dotare pe facilitatea Schengen…
Pe drum, vorbesc la telefon. Încă mai cred că e o farsă… Le spun și celor din mașină: fraților, dacă e o glumă, vă omor cu mâna mea…

15.40 Ajungem la București. Cald, presă, intrăm la DNA. Nu știam unde e… cineva îmi face și-un reproș discret, cum adică, nu știam unde e DNA-ul… Bun, în sala în care intru, primesc primul bobârnac… hai, stai jos, că aici nu ești secretar de stat… Nici în altă parte nu sunt, mă gândesc, dar tac din gură.
După vreo 3 ore intru la procuror, văd despre ce-i vorba, niște prostii… îi explic ce și cum. Pare că înțelege. După alte câteva ore, văd că n-a înțeles. Sunt reținut 24 de ore, începând cu 23.10…

Mai 24, 2011

În drum spre arest, mă pricopsesc și cu o pereche de cătușe. Nu-mi vine să cred. Ne strâng pe toți în dube, ajungem la arest. Vizita medicală, tensiune 14/9… Mare aia mică. Aveți dreptate, e mare.

După 4 ajung în celulă… pe cameră, cum se spune. Asta după ce stau 5 – 10 minute într-un spațiu decupat din misterele Parisului… Camera pare okay. De fapt, chiar e. Televizor, o bucată de mochetă pe jos, nu miroase rău, chiuveta și toaleta turcească sunt după o perdea. Eu am intrat încrezut pe teren, m-am prezentat cu ce-am avut pe mine… fără periuță de dinți, pastă, ciorapi… ceilalți nu erau chiar așa de fără resurse… Cad fărâmat, un pat de jos. Cearceaf, pernă.

06.00 Primul apel în calitate de arestat. Trăiesc o domnie a momentelor inedite în viața mea… Dubă, cătușe…

15.00 Mergem la Curtea Supremă. Sediul frumos, vechi… Eu, în cătușe… Prima oară mi-a crăpat obrazul de rușine. Acum… Presa se-nghesuie.

Îmi vine rândul, vorbesc aproape o oră. Procurorul joacă teatru, el nu pune întrebări, el interpretează. Gesticulează. Intonează… Dacă situația n-ar fi așa de gravă, m-ar umfla râsul… Timpul zboară… Se face 23.10 și noi tot în ședință… Ne eliberează unul câte unul… Adriana e lângă mine, vorbesc cu copilu’ la telefon. Are banchetul de absolvire… Simt cum îi dau lacrimile. Am înțeles că a fost batjocorită la școală. Ea nu spune, dar am aflat. Copiii sunt cruzi.

Mai 25, 2011

03.00 Îmi trimit nevasta acasă. Vreau să aud toate depozițiile, ce spune unul, altul… Aud. Ce-oi căuta eu aici… nu știu…

06.00 Am ultimul cuvânt, plec acasă, pe jos, că stăm aproape… Zăpăcit, greșesc drumul… ajung tot la Curtea Supremă, cred că mă trăgea ața… Ajung acasă, fac o baie, sunt împuțit. Cred că apuc să și dorm vreo juma de oră, cu Adriana păzindu-mă, cu ochii în gol.

08.15 Ne sună de la Curtea Supremă. Hai, că se apropie de final. Plec. Taxi. Ajung, stăm pe culoare. Vorbim la telefon. Eu sms-esc ministrului situația. Îi explic care sunt acuzațiile… Îmi cer scuze că l-am lăsat în plină restructurare, dar dacă se rezolvă situația astăzi și are nevoie de un secretar general, îi stau în continuare la dispoziție… Îl “laud” și pe procuror…

12.15 Iese o cocoană și ne anunță că suntem oaspeții statului 29 de zile. Îi dau Adrianei mesaj pe berry, sms ministrului. Îmi răspunde să fiu tare… O să încerc. O sun pe mama. „Mamă, n-am făcut nimic rău…. Laurențiu, eu știu ce copil am crescut…” Mi-ar da lacrimile, dar nu-mi dă mâna…

14.00 Înapoi la baracă… Până pe 22 iunie, că n-am iluzii la recurs. Cel puțin până pe 22 iunie. Îmi vine-n minte un citat din Herman Wouk… Mi se aplică la greu… „I didn’t volunteer to be born, I’ve got drafted…”

Iunie 2, 2011

Arestul poliției. Seară. Cald. Eu citesc, Uzi la geam. Restul, prin paturi…

„Băi, Laurențiu, la Claudia-n cameră e una care te cunoaște, cică a fost în liceu cu tine…” zice Uzi, de la geam, unde stă de bârfă cu viitoarea soție, închisă și ea, cu un etaj mai sus. „Ce vorbești, măi? La ce liceu?”… 6, zice Uzi… „Eu n-am făcut la 6, măi… Zic, nu se poate”… Uzi: zice ca are 45 de ani, o cheamă Antoanela și a fost colegă cu un văr de-al tău. Antoanela și mai cum, întreb eu, și-mi spun în gând – Matei. Matei, și ecoul lui Uzi… „Așa e, bărbate…” Antoanela. Toni. Și mă proiectez cu 30 de ani în urmă… Aveam un vecin de bloc, Cristi, cu care mă înțelegeam bine. Spunea că suntem veri. Nu eram. Cu 2 ani mai mare fiind, tovărășia lui și a colegilor lui era mai interesantă decât a colegilor mei… Poate și din cauza fetei ăsteia. O față interesantă, de tătăroaică, ochi frumoși, fundul cam…robust, dar nu cred că puteam să adorm în perioada aia altcumva decât cu gândul la sânii ei… La ce te poți gândi la 14 – 15 ani…

Am făcut un Revelion împreună și câteva chindii, cum spuneam noi, în Constanța pe atunci. Modern Talking, Nena, Bananarama, care mai era…? Sufragerii întunecate, veioze chioare prin colțuri, să nu fie chiar măcel, blues-uri lungi și îmbrațișări dureroase pentru băieți… asta îmi aduc aminte. Bine îmi aduc aminte.

Iar lumea nu era atât de rea. Parcă ne mulțumeam cu mai puțin. Parcă ne bucuram și de lucrurile mărunte. Iar timpul a trecut.

Cristi, „văru'”, a intrat la TCM la Iași, în 1984. După un an de armată, a plecat la facultate de unde a venit cu accent + una bucată moldoveancă, fată adevărată care l-a băgat în dictatură direct de la început. S-a angajat la platforme, muncește și acum acolo. Tat-su zice că o duc foarte bine. Numai el i-a mai rămas, doamna O, Bombonica pentru apropiați, a murit cu zile, chiar de ziua lui fii-su, acum vreo 4 – 5 ani. Apartamentul cu care eram vecini s-a vândut.

Și noi ne-am mutat… Eu am vânturat lumea, am ajuns comandant de navă, director de port, parlamentar, secretar general la interne și acum pușcăriaș, coleg peste câțiva pereți cu Toni, vecina de cameră a Claudiei, viitoarea soție a lui Uzi, colegul meu de cameră, arestat pentru jaf armat. Păi nu-ți vine s-o iei razna?

PS. Toni, fata generatoare de neliniști nocturne, acuzată de trafic de persoane, a fost eliberată după 24 de ore. Eu, pentru nimic, stau „pe cameră”. 17 DemiSol… Centrul de Reținere și Arest Preventiv București. Fix.

Iunie 10, 2011
Tot în arest…

Copilul meu, Alexandra,

Îmi cer scuze pentru rușinea pe care trebuie s-o înduri cu un tată la pușcărie.
Vreau sa fii convinsă că tatălui tău n-are de ce să-i fie rușine.

Am nimerit în ciorba asta și nu știu când o să ies.

Cert este că-mi pare rău; orbit de carieră, am văduvit de prezența mea persoanele pe care le iubesc cel mai mult: pe tine, Adriana, pe mama.
Crede-mă, nu merită. Poziția la MAI a fost prea sus, probabil. Dacă e ceva ce am învățat în perioada asta, în gaura asta în care stau închis, este cât de importantă ești tu, restul familiei, Adriana, față de marile mele realizari de la minister… 14 – 15 ore de muncă zilnic, nervi, stres… pentru ce?
Pentru recompensa de-a sta departe de voi.
N-o să se mai întâmple.
Mă mândresc peste tot cu poza ta. N-am reușit să citesc, măcar o dată, rândurile pe care mi le-ai scris, fără să plâng.

Azi e ziua Adrianei și uite ce cadou i-am făcut – un soț în pușcărie.

În fine… Copilul meu, îți doresc să ai toată bafta din lume la examen, să-l iei, pentru tine, cu cele mai mulțumitoare note. Eu sunt extrem de fericit că exiști oricum și mă bucur pentru ambiția ta, pentru determinarea ta și gândul la tine mă face mai puternic.

Tatăl tău care te iubește foarte foarte mult.

Iunie 17
Tot în arest…

Alexandra

Sunt așa de multe lucruri pe care vreau să ți le zic… Nici nu cred că o să reușesc să ți le scriu aici pe toate.

În primul rând, nici în visele mele cele mai negre nu îmi imaginam că tu poți fi acuzat și arestat pentru 29 de zile… De fapt, cred că nimeni nu-și imagina asta. 10 minute dacă vorbește cineva cu tine își dă seama că acuzațiile care ți se aduc sunt așa… de umplutură. Pot să te asigur că nu mi-a fost, nu-mi este și nu-mi va fi niciodată rușine cu tine, pentru că mă aflu printre persoanele care te cunosc foarte bine și își dau seama că nu ai nicio legătură. (…)

După această experiență, vei putea să te axezi mai mult pe ceea ce ai învățat și ceea ce-ți place: vapoare, port, mare, ligă… că doar ești băiatul lui Scumpi, nu?

În al doilea rând, sper că ești conștient că pe 23 vei fi un om liber și că prezența ta la completarea fișelor de înscriere la liceu este obligatorie. (…)

Este adevărat, toți suferim, mai ales tu, dar știi ce este foarte important? Faptul că după 23 vei fi liber. Va urma o scurtă perioadă de retragere dar nu o să fie o tragedie. Asta este… și oamenilor puternici li se dă câte o palmă, din când în când, ca să li se verifice rezistența…(…)

Îți promit că voi fi mereu lângă tine și dacă ai nevoie de ceva, sunt aici. Poate să-mi spună procurorul că ai un caracter moral dezamăgitor, pe mine nu mă interesează, pentru că eu știu ce caracter ai… și acesta este singurul lucru care contează.

Sunt sigură că valuri de lacrimi îți curg pe față… Stai liniștit că la mine este și mai greu, eu și scriu, tu doar citești… Vom aduna toate scrisorile și memoriile scrise de tine și le vom reciti râzând de ce ni s-a întâmplat, dar cu o lecție de viață acumulată de pe urma acestei experiențe.

Iunie 21, marti

20.00 Tot în arest… ne-am întors de câteva ore pe cameră… Am fost la judecată azi. Și ne-am judecat și ne-am judecat… verdictul rămâne să se pronunțe… Complet de cinci, doamne în totalitate. Cătălin Dancu, noul meu avocat, mi-a făcut semn cu degetul mare în jos… așa că… la revedere, drum bun… Pe drum înapoi, unul dintre mascați îmi spune: știți că azi plecați, da? Mă uit la el ca la un extraterestru… Fugi, dom’le… Un’să plec… Vă dă drumul azi… Vă spun eu. Eu am experiență, am 8 ani de când fac de-astea… plecați, 3 – 4, azi plecați… E, plec fix un rahat. Plec exact înapoi la arest…
Ne scoate la telefon. Îmi sun nevasta. Eu în lacrimi, ea în lacrimi… Nu-mi vine să cred cât de varză am ajuns… Îi explic cum a fost. Prea mare lucru n-am ce explica… Dancu a fost adevărat. Mi s-a părut extrem de tare. Bun orator. Foarte bun orator. Mi s-a părut că pledează din plăcere. Eu n-am spus mai nimic… Ce dracu’ să mai spun… Să spun că n-am fost președinte la municipiu, cum zice procurorul? N-am fost, știe toată lumea… e demonstrabilă în circa 12 secunde pe google… Să spun că nu aveam influența pe care să o pot trafica, că n-aveam ce să promit și nici cui? Că nu sunt omul care să facă așa ceva? N-are rost… Acum se judecă dacă sunt sau nu pericol public… sau drumul de la secretar general în ministerul de interne până la Terente, de nelăsat liber pe stradă…

21.45 Mă bag în pat și dau să mă culc… E prima noapte în alt pat… Florin, băiatul de deasupra mea, a primit mutarea-n plic astăzi, la Rahova, la penitenciar. E băiatul care a fost cel mai amabil cu mine, de când am intrat aici. El s-a trezit noaptea la 4 când m-au băgat înăuntru, el a produs de niciunde un ceraceaf curat, pernă. Nu știu ce avea pe conștință, droguri, am impresia… Azi, pe la prânz, înainte să ne ducă la judecată, i-au dat 5 minute preaviz și papa, tutu… a plecat cu periuța de dinți într-un buzunar și o geantă aproape goală… Lucrurile se lasă moștenire pe-aici… Deci, ancorez în patul lui Florin. Culmea e, adorm la greu…

22.00 Urlete… bătăi în perete. Bătăi în perete și din camera vecină… Colegii mă trezesc, zgâlțâie patul. Băăăă, îți dă drumul… Băăăă, Laurențiu, băăă… pleci mâne… Televiziunile dau continuu pe crawl despre eliberarea ex-secretarului general de la interne… Culmea e, acum nu mai plâng. Mă bucur. Nu știu ce să fac, unde să stau în cameră. Mă pup cu toată lumea. Mai bagă și câte-un agent de pază capul pe ușă și-mi face cu ochiul… Mă simt aproape fericit.

22.30 Crawl-ul televiziunilor se completează cu încă 3 nume, unul dintre ei coleg cu mine de cameră… Mă bucur tare mult pentru el… Încercăm să dormim… Cine naiba poate… Mă uit la televizor toată noaptea, nu-mi găsesc poziția…

22 Iunie
Tot în arest… n-am închis un ochi.

10.00 Dom’ Mironescu, aveți vizită… am? Cine, dom’le? Soția? Soția, mă gândesc… ce să caute, trebuia să vină vineri, o dată pe săptămână. Ha, dar eu vineri sunt acasă… Okay, s-o primim, nu? Nu mi-a trecut prin cap ca ar putea veni, săraca… atâta presiune pe ea, drumuri Constanța – București, căra ca măgaru’ mâncare în fiecare vineri… Adriana fericită, numără minutele și secundele până la miezul nopții, când mi se termină perioada de reținere. Cât stăm de vorbă, intră majoritatea agenților să ne felicite. Nu cred că eram în stare să discern care era sincer sau nu, am primit felicitările zâmbind de jur-împrejur… Turuim amândoi, eu și Adriana. Nu tragem de timp, plec în cameră. Ultima masă împreună cu colegii în arest. Fac o tablă cu Adrian, fost polițist. Camera noastră e camera ministerului, de altfel. Un agent, un comisar șef și secretarul general al ministerului au pus de mica reformă în pușcărie… Mă tund, fac 3 dușuri, joc table, îmi împart lucrurile la cei care rămân… de fapt, lui Uzi îi las tot. Deși cel mai periculos, jaf armat, mi se pare cel mai fragil, într-un fel… Mai vorbesc cu unul, cu altul, pe hol, la frigider… primesc o carte cadou de la un băiat din Suceava, Cristi, din camera de alături.

23.15 Ne scoate din celulă. Formalitățile. Amprente. Lucrurile înapoi. Banii. Semnăm nu știu ce. În seara asta, de serviciu, sunt cei mai okay dintre toți agenții. Am simțit sincer că se bucură… N-o să-i uit niciodată. Nu știu dacă le servește la ceva, dacă o să pot să le-ntorc căldura pe care au mi-au arătat-o. Decența. N-o să-i uit. Ever.

23 Iunie
OUT…

Ieșim pe poartă. Televiziuni. Le mulțumesc că au avut răbdare să mă filmeze și fără cătușe… Mă așteaptă Adriana și doi prieteni. Unul dintre ei a venit de la Constanța să mă vadă 5 minute… A condus 500 de km în creierii nopții să mă vadă 300 de secunde, primele 300 de secunde după 29 de zile de arest de sanchi… Dovezile astea de camaraderie, disponibilitatea asta la efort pentru echipă, numai la noi, la marinari, se pot întâlni… Aveam nevoie de ei, de căldura lor. Acum, cu mintea vraiște, au fost cele mai bune medicamente pentru mine.

23 Iunie 2011

00.01 Alexandra a avut dreptate, copilul meu… Mi-a scris repetat, cu obstinație, că pe 23 iunie voi fi liber… Și liber am fost… din arest. Sunt încă încarcerat în această țară, că n-am voie să plec, sunt încarcerat într-un cerc social limitat, evitat de lumea care nu-și dorește convorbirile ascultate și bifate într-un catastif, oameni care nu-și doresc să devină săgețele în schemele justiției televizate. Nu sunt de condamnat oamenii… Asta e.

Din acest moment începe bătălia. N-o definesc, inamicul ascultă, inamicul citește, inamicul interpretează… The only way is up.

Anunțuri
Publicat în DNA

8 gânduri despre “Jurnal de război… cu cine?

  1. Nu stiu daca iti lipsea sau nu o experienta de intensitatea asteia. Dupa cum te cunosc insa, cred ca vei trage toate foloasele posibile din ea. Mergand pe aceeasi psihologie, nu cred ca asta este un joc, ci mai degraba o piesa importanta (poate cea mai importanta) dintr-un puzzle, care este viata ta si a celor apropriati tie. Ascultand ieri discursul pe care S. Jobs l-a tinut in 2005 in fata absolventilor de la Stanford, am remarcat ca punctele de cotitura din viata lui le-au constituit taman evenimentele nefericite care, mai intotdeauna, l-au luat de pe drumul prost si l-au pus pe cel bun. Toate indiciile arata ca tu ai revenit pe drumul bun, mai ramane sa realizezi si tu (si apoi vei mai scrie o carte, „Jurnal de pace… cu mine”).

  2. Imi dau lacrimile ce cate ori citesc aceste „note din razboi”……………….nu stiu daca sunt din cauza talentului sau al intamplarii nefericite!!

  3. Conteaza doar de noi sa ne bucuram in continuare de lucrurile marunte .Ce rost ar avea sa ne simtim neputinciosi sau revoltati in fata rautatilor gratuite ale unora. Singurul simtamant trezit de astfel de persoane, ar trebui sa fie acela de mila. Zambeste-le ingaduitor …tu fii doar fericit, nu vei cunoaste niciodata ce este in sufletul lor. Greutatile de care ai parte si micimile sufletesti ale unor oameni, te ajuta, de fapt sa apreciezi calitatea umana, atunci cand o intalnesti cu adevarat. Esti puternic pentru simplul motiv ca asa iti doresti tu sa fii, indiferent de caracterizarile care-ti sunt aduse, tie si apropiatilor tai. Cei care-i judeca pe altii, ar trebui sa-si constientizeze mai intai propriile fapte si apoi sa indrazneasca a face caracterizari altora.

    Memoria este buna.Depinde doar de tine…te ajuta sa ierti, fiind totodata o bariera in calea uitarii.

    1. Doamna, adevarat… Suntem puternici ca suma a constructiei si mentalului, nu merge una fără de cealaltă. Mentalul e supus influenței mediului. După cum vedeți, mediul în care trăim e cum e… Eu am considerat că țara asta a investit suficient în mine. Am considerat că am datoria să schimb câte ceva în bine, acolo unde se poate… și se poate, slavă Domnului. Se pare că sistemul imunitar al mediului a reacționat… Deocamdată nu mi-a afectat mentalul. Încă sunt convins că am avut comportamentul corect. Dacă îi întreb pe cei de lângă mine… Nevastă-mea, sunt convins, mă crede don Quijote… cei care mă judecă? hm… aveți dreptate. să se concentreze asupra vieții lor. dacă au asupra ce se concentra…
      Cu iertatul… greu. Sunt iertări și iertări. Ce mi-a fost pus în scenă intră în categoria iertări imposibile.
      Oricum, mulțumesc de comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s