Just another WordPress.com site

Am petrecut ceva întâi mai-uri în comunism … Era sărbătoarea muncii, nu? Și dacă tot se sărbătorea munca, atunci munca lua o binemeritată pauză … care ținea și 2 mai, parcă. Ziua tineretului comunist. Nu știu dacă toți tinerii erau comuniști, da’ primele două zile din mai nu mergeam la școală. Nu îmi aduc aminte dacă am executat și o defilare în cinstea muncii, dar parcă nu. Defilau cetățenii pe la televizor, tot orizontul răsuna de marșuri și poezele patriotice și toți ne raliam neînfricatului conducător, călăuza noastră spre societatea socialistă multilateral dezvoltată. Care societate era numai o pauză, scurtă, până la destinația finală, comunismul, adică … N-am ajuns acolo, după cum știți. The fearless leader și-a luat-o grupat, în piept, cu odioasa alături. Cine i-o dădură … ăi de-l pupau în dos cu un mare talent.

Toate poezelele și osanalele și maculatura de partid s-a dus de parcă n-a fost. Șoubizu’ de partid a făcut implozie. Erau câțiva, mereu încruntați, la evenimentele astea, ceva de n-ai văzut … Silviu Stănculescu, Eusebiu Ștefănescu, Traian Stănescu … toți supărați, scrâșnind din dinți … deh, conducătorul radia, le transmitea și lor din greutatea urcușului spre comunism … Mamă, ce balade, ce ode, ce îndemnuri … toți erau angrenați în lupta națională. La televizor. În lumea reală a finalului de regim oamenii o duceau prost, șomaj tehnic, nimic prin magazine, deveniserăm cu toții gri. La televizor, nu. Acolo mai aveam puțin și ajungeam în stratosferă. După cum vedeți, diferența dintre lupta televizată și realitate este un concept care pășește peste decenii … mai discutăm, mai discutăm …

Mda … ușurința cu care basculăm de-o parte și de alta a unui principiu are rădăcini adânci, suntem formați așa. Nici nu ne minunăm, dacă realizați. Ni se pare normal, nu? Ce vrei, frate, rămâneam cu ăilalți, ajungeam pe drumuri … Explicațiile tuturor sunt aprobate, viața merge înainte, iar țara merge-n cap …

Și asta ne-o datorăm. Avem țara pe care o merităm. Avem viața al cărei scenariu îl scriem singuri. Bun, nu toți o merităm, corect. Stând de vorbă între colegi, când îmi mărturisesc scepticismul, mulți spun: băi, ești tu supărat că te-au făcut animalele alea, dar nu e chiar așa rău. Uite, noi știm oameni care-și văd de viața lor, nu se uită la televiziunile de știri, își plătesc taxele, umblă prin lume, au job-uri bune și hobby-uri și e viață și în afara politicii … Corect, sunt. Există în România, probabil, și job-uri bune, neinfluențate de politică sau contracte de la stat, există și oaze de productivitate a muncii și de respect față de cel de lângă tine. Am auzit că există, sunt convins că există. Eu n-am văzut. N-am văzut și pentru că nu mă rezum la stricta îngurgitare a datelor … eu, dacă aud de unul care lucrează la o firmă de construcții și aud că e bine plătit, nu mă pot împiedica să fac conexiuni cu ce am auzit despre ei, ce contracte și costuri adiționale și nu mai știu ce … și, deodată, nu sună mai nimic idilic … și de ce asta?

Pentru că, în realitate, statul este reformat mult prea puțin. Statul contează prea mult unde trebuie să conteze puțin și invers … contează prea mult în viața economică … și are o influență de colesterol rău asupra unei economii necrozate de atâta influență … și contează fix mulțimea vidă în sănătate, atât a trupului cât și a minții …

Am senzația, câteodată, că ne-au plăcut mai mult decât am vrut să recunoaștem marșurile și poeziile și odele despre care toată lumea știa că sunt niște porcării. Statul te școlariza, îți punea meseria în brațe, îți dădea un loc de muncă așa cum era, o casă așa cum era, aveai o existență relativ sigură, lipsită de primejdiile inițiativei … și care era prețul? Defilările și discursul bolovănos livrat cu de-a sila? Hm … Parcă nu era un preț prea mare … acum, după 22 de ani, zice lumea …

Biletul de ieșire categorică din comunism ar fi trebuit să fie adus de școală … școala să predea ce e aia un impozit, ce e aia o taxă, ce e aia inițiativă particulară, ce înseamnă că ai profit, ce înseamnă faliment, ce e aia administrație … școala să predea ce înseamnă drepturile omului, ce înseamnă să fii locuitor al cetății, cum se poate lupta pentru ce e al tău, sau că ai datoria să lupți pentru ce e al comunității … așa cum noi am fost îndoctrinați cu pozele tâmpe despre globul pământesc care se învârte în jurul ceaușescului, generațiile post 1989 trebuiau îndoctrinate cu valorile pe care nu aveau cum să le capete acasă, de la părinți sau bunici care au defilat de 23 august, sau de unu mai, sau de 8 mai sau aniversând oricare altă zi de mare semnificație comunistoidă …

Școala de după 1989 nu l-a adus pe bilet. Pe biletul de ieșire categorică din comunism. A adus multe alte lucruri, de exemplu școala în beneficiul profesorilor care nu prea mai sunt profesori ci antreprenori în educație, sau analfabetismul care începe să recâștige teren … sau cum ne facem o universitate particulară în garajul vecinului …

Nu știu dacă înțelege cineva ce-am scris azi … de fapt, ca de obicei, plec de la una și ajung în altă parte. Și am ajuns la ce spun de vreo 10 ani, de când m-am lăsat de mers pe mare și m-am apucat să-i învăț pe alții cum s-o facă … adică la școală. Școala noastră nu are nevoie de reformă. De reformă reală ar fi avut nevoie în 1990 … aveai un miez pe care-l puteai tuna, automobilistic vorbind. Acum e altceva. Acum are nevoie de napalm. După aia mai discutăm. Până atunci, ia vedeți cum sună: Râde, iarăși, primăvara/Peste câmpuri, peste văi/Veselia umple țara/C-a venit întâi de mai … Ce vorbești, dom’le …

Portul Constanța este subiectul zilei … Clasicizarea luptei de clasă purtate în văzul și, mai ales, auzul tuturor face ca portul Constanța să devină subiect dezbătut de analiști, de specialiști, de sindicaliști, de ctitori de opinie … ce mai, portul e pe buzele tuturor.

Am televizor în birou … de regulă e pe silent. Azi dimineață a câștigat dreptul la sonor când se discuta despre port, ocazie cu care descopăr cât de periculoase sunt cunoștințele puține … invitat fiind un șef de publicație, la întrebarea despre port, odată îl văd cum se lasă ușor pe spate, zâmbește larg de parcă portul ar fi fost subiectul tezei lui de doctorat și se lansează în niște platitudini de mare excepție … a, dar în port sunt interese majore, domnule … ei, nu serios, pe bune, băi Tândală? Ești chiar tare … în ritmul ăsta o să descoperi că apa-i udă … Cum, necum ajunge și la vamă și la produse contrafăcute și iar le amestecă până nu mai știe de unde a plecat … portu-i port, iar vama-i vamă, n-au legătură, relații, nici măcar o bună cooperare altundeva decât în conștientul copleșit de lupta televizată împotriva corupției netelevizate a departamentului nătărăilor asociați, mincinoși și incompetenți … dar ajungem iar la castravete … iar subiectul era altul.

Subiectul port este complex. Am fost director acolo, știu cum e. Am venit într-o perioadă grea și m-am descurcat … nu mi-a folosit, pentru că performanța nu a fost suficientă pentru a rămâne în funcție. Situația de astăzi este mult diferită față de momentul în care am preluat eu compania, mai sedimentată financiar, dar mai grea din mai multe alte considerente.

Nu aș vrea să intru în capcana de-a discuta cine are dreptate … directorul general … sindicatele … vreau să spun că eu cred că este un subiect artificial exacerbat, stadiu la care s-a ajuns într-o manieră de o inabilitate salutară … Cei mai mulți oameni din Administrația Porturilor care nu merg la lucru, de ceva vreme deja, nu au motiv real pentru a nu merge la lucru.

Culmea este că, acum 15 luni, actualul director a venit pe un orizont de așteptare salutar … De meserie manager de terminale, slujbaș pe afară, responsabil cu reforma și pe la alte companii din port, dom’ director avea toate șansele să facă ce trebuie. Oamenii care astăzi îl congratulează cu ouă și iaurt i-au zâmbit la început … mai ales când i-a scăpat de artefactele  conducerilor anterioare …  de andree, de tudorice sau de alte sinecurizde din companie … Timpul a trecut, iar reforma se anunța a fi necruțătoare … sucursale out, oameni concediați. Fie vorba între noi, reforma e pe undeva pe aici, n-a văzut-o nimeni, dar o teme toată lumea … Deci comunicare, varză.

Atitudinea … deh, aici nu sună bine ce se aude … Directorului general i se reproșează atitudinea. Că lumea se teme de el. Că vorbește urât cu angajații. Că a omorât un om din priviri. Că o doamnă a născut prematur după o întâlnire cu dom’ director pe culoare … Deși eu nu-l cunosc așa, asta nu înseamnă nimic. Lumea probabil are dreptate, chiar dacă n-or fi toate adevărate, există un deficit de atitudine din partea managerului, responsabil pentru climatul lucrativ la bordul companiei.

Eu cred că lucrurile puteau să decurgă altfel, adevărat. Eu cred că funcția de director general la o companie de stat are și nu are legătură cu managementul unei companii private. O companie națională, o autoritate are o fațetă publică importantă, maximizarea profitului nu este suficientă. Actul de management al unei companii naționale trebuie dezvoltat împreună cu sindicatele, chiar dacă sindicatele, în general, n-au avut un rol corect nici măcar față de proprii cotizanți. Iar sindicatul APC-ului a fost, mai întotdeauna, lângă conducere. Ultimul an a radicalizat atitudinea sindicală în administrație. Avea nevoie managementul de un sidicat proletarizat și scos în fața companiei pe ritm de butoaie exact cum avea nevoie de un furuncul în nas. Măsuri absolut de evitat … libera trecere, programul … agresivitatea gratuită, toate astea au creionat un climat de neîncredere accentuat și de note anterioare din cv-ul domnului director … și acolo a făcut așa … pe ăia i-a dat afară, pe ăilalți i-a împușcat în piața publică … o să ne omoare. Vai și iar vai.

Nimeni n-a ieșit să combată povestea asta … poveștile astea. Gogoașa s-a umflat peste măsură. Oamenii sunt speriați, vin vremuri grele, nimeni nu-i bucuros când află ca va fi pus la treabă chiar dacă știe că la muncă o bate-n cap … Și uite așa, toată lumea e în fața companiei … Toată. Cu tot felul de gânduri și temeri și atitudini. Am văzut o pancartă “PDL-ule ai pierdut 2300 de voturi” … Corect. A pierdut PDL și voturile ălora pe care i-a angajat în numele luptei politice, pe directivă de la partid? Că sunt, slavă Domnului … Și n-am auzit să fi existat un sindicalist care să spună directorului de atunci: Domnule, de ce angajați în criză și pe interdicție de la guvern? Când o fi să dea afară, cine-o să rămână fără loc de muncă?  Dar n-au zis … Lasă, zic acum … L-au făcut pe director sociopat, îl blesteamă, dau cu ouă în el …

Bun … fiecare cu lupta lui. În anul 2000 am dat afară vreo 40 – 50 de șoferi. I-am externalizat cu tot cu mașinile de unde furau benzina … E mult de povestit. Ei, în perioada aceea, prima mea soacră, venind în vizită de la București, are ghinionul să urce într-un taxi condus de un domn disponibilizat … care se apucă să-i spună de pățania cu satana aia de la port, cum avea el un loc de muncă adevărat și mai făcea și el un ghișeft, mai o piesă, mai un bon de benzină … dar a venit animalu’ ăsta și ne-a lăsat fără muncă … a intrat soacra mută în casă sub impresia dezvăluirilor proaspete. Așa că … nimic nou sub soare.

E un moment greu acum. Sincer, nici nu văd o ieșire. Problemele portului Constanța nu sunt astea … Portul n-are o strategie guvernamentală coerentă și integrată, statul nu-și protejează interesele, portul nu are un plan de dezvoltare, că master-planul JICA n-a folosit nici pentru șters la fund, că era cam gros … s-au externalizat activități care țin de siguranța navigației, orizontul portuar este inegal și dezechilibrat, agenții economici sunt tratați în mod diferit, iar resursa umană a administrației, proletarilor, că vreți că nu vreți, este sufocant de numeroasă. Bun, într-o companie națională, eficientizarea nu se face de pe azi pe mâine … întâi se blochează angajările, după se pensionează băftoșii care răzbat până la pensie, după aia se externalizează non-core business și încă alte acareturi … Toate trebuie să aibă ca stea călăuzitoare satisfacția clientului. Ce satisfacție să aibă un nene care vrea afaceri aici când plătește curentul electric cu 40% mai mult ca în afara portului? Cum ajunge nenea ăla aici? 370 km de Rhin – Maine costă jumătate de preț din costul a 64 km de canal ceaușist …

Vrem port și peste ani? Cool … atunci toate variabilele astea trebuie luate în calcul. Nu le ia nimeni, stați liniștiți. Viziunea integrată e departe … e nevoie de posturi pentru ai noștri. Cel puțin ăsta a fost răspunsul pe care l-am primit eu la inițiativele mele de deputat. Mai multă lume de pe la minister m-a și întrebat de ce-mi dau cu părerea … Resursa umană trebuie școlarizată și nu la UMC sau la alte tiparnițe de diplome … nu. On the job training, școală de meseriași, iar on the job … dar e greu, nu merge cu butoaie.

Am tot citit pe net despre contracte juridice și alte chestiuni dezvăluite de oamenii muncii. Or fi, nu zic nu … am rezervele mele. Problemele care vor ridica alte probleme sunt astea pe care vi le-am spus mai sus. Și le vor ridica cu siguranță, pentru că momentul ăsta este greu de depășit. Greu. Iar noțiunea de reformă este demonizată și demonetizată. Ce reformă să faci cu ouă-n freză? Asta e, dragilor. N-am crezut vreodată că instituția emblemă a Constanței va ajunge subiect de circ cu ouă și iaurt și blesteme și butoaie și pancarte. Se pare însă că imaginea mea despre această instituție și oamenii ei este nepermis de sentimental distorsionată.

Azi mi-am tratat nevasta c-o ciorbă de pește și-o vulpe de mare la cherhanaua unde, deși mergem mai rar în ultima vreme, suntem încă obiecte de inventar … sau mascote, mai degrabă … După, facem un raid anchetă prin stațiunile din preajmă, să vedem ce a mai crescut.

Deși m-am născut în Constanța, eu nu pot spune că mi-a plăcut Mamaia. De fapt, în vacanțele de vară, locul unde făceam plajă era stabilit de comunitatea care era de aceeași vârstă la bloc … blocul era universul, deh, generația cu cheia de gât … Cât eram în generală, mergeam la plajă la Modern. Ne târam, în grup, pe Traian, lăsam valea portului la tribord, parcul cu cinematograf și statuie la babord, coboram pe lângă cinema Popular și gata, ajungeam deasupra plajei… de unde coboram pe unde altundeva decât pe lângă solar … unde trăgeam cu ochiu’ la cucoane despuiate cât să avem ce potoli în apă … ceata lu’ Pițigoi …

În termeni de plajă, liceul a însemnat Internaționalul din Mamaia. Rexul de azi. Tot liceul Mircea era acolo … troleu’ 41 … făceam aproape o oră până la plajă. Tenis cu piciorul, bazinul, cappuccino-ul de la Internațional sunt repere care au biruit în lupta cu timpul … Barul era în aripa din stânga … destul de scump, coadă mai niciodată. Mirosea a bine, mirosea a străinătate … Cafea, frișcă naturală și-un strop de alcool, nu știu ce puneau în cappuccinou’ ăla … Cum putea să-l cheme pe barman? Gigi Bar … Acolo era în fiecare vară. Brașovean. Odată sezonul terminat, îl găseai la Teleferic, în Poiană. În anii ’80, în alimentația publică, era o continuă transhumanță. Vara, la mare se completau efectivele cu brașoveni și iarna, la munte, se importau constănțeni … După douăzeci de ani … eram parlamentar cred, în Poiană la o întâlnire de partid. Dau să beau un cappuccino la Alpin. Din miros l-am simțit. O întreb pe fătuca de mi l-a adus … cum îl cheamă pe barman? De ce, nu e bună cafeaua? E extraordinară, da’ cum îl cheamă pe barman … Domnu’ Bar îl cheamă … Aproape că mi-au dat lacrimile … Schimbat, normal, dar nu foarte, barmanul tinerețiilor mele era la ultima stagiune înainte de pensie și proaspăt proprietar de pensiune pe undeva pe lângă Brașov. Omu’ politicos, a spus că parcă mă cunoaște, mă îndoiesc să-și aducă aminte de un puști de liceu mort să pară mai șmecher decât era … dar eu am rămas stupefiat de memoria gustului.

După liceu, a rămas și Internaționalul la orizont … în școala de marină vacanțele erau scurte și intense și trebuiau să fie musai ieftine … am evoluat la Costinești, în Beuri, Neptun … iar Costinești, iar Neptun și, ultima vacanță de 1 mai, imediat după Revoluție, la Scoica de Jupiter, că strigam în gura mare pe-acolo … cumpărați Zig-Zag, Iliescu acuzat de genocid …

Neptun a fost stațiunea care mie mi-a plăcut cel mai mult, de departe. A fost construită prin ’60, aerisită, verdeață multă, foarte echilibrată … avea de toate. Un concept fluent, terenuri multe de tenis, multe hoteluri cu piscine, club bazin, pentru nomenclaturiști, piscină acoperită cu acoperiș retractabil … superb. Știți ce era impresionant, domnule? Hotelurile erau albe … cum e normal să fie într-o stațiune de mare … bun, mai erau detalii de design, poate piatră, ici colo cărămidă aparentă, dar toate clădirile erau albe. Albe. Neopulente, adevărat, funcționalitatea anilor ’60, dar erau noi și curate. Și albe. Din ce îmi aduc aminte, eu nu cred că, fără pile, te lipeai de-o masă la Calu’ Bălan în anii ăia … Parcarea era plină de autocare, nordici foarte mulți, nemți … Polonezi călcai pe ei ca pe dude. Și pe poloneze călcai … mă rog. Veneau cu mașinile pline cu bișnițăreli și erau sufletul comerțului pe plaje …

Astăzi, Neptunul își păstrează o mică parte din farmecul de altă dată. Cred că este stațiunea cel mai puțin afectată de neam prostismul și dezmățul arhitecturii banului făcut repede și suprapus pe un fundament de întreprinzător post revoluționar. Cel mai puțin … să nu înțelegeți puțin, ci doar puțin în comparație cu dezastrul din alte părți. Mamaia este un proiect la fel de inspirat ca și turul pantalonilor primarului Constanței. Costineștiul a pierdut magnetul pe care-l avea pentru studenți … în anii ’80, dacă vedeai un cetățean peste 30 de ani în Costinești atunci ăla era primarul … acum este o mizerie tristă și de nereparat.

În Neptun parcă a mai răzbătut un rest de decență … Bun, terenurile de sport n-au scăpat, au fost primele sacrificate pe altarul nevoilor caselor de vacanță ale domnilor din București, cu bani, dar fără gust … termopane, case cu acoperiș ca la Râșnov, balustrade de inox sau fier forjat la balcoane … și mai ce? ah, culoarea … toate îți rup nervul optic. Verzi. Mov am văzut … ce să mai …

Hotelul Neptun închis și închis cred că rămâne fără câteva milioane în el … uite, Caraimanul unde stăteau gospodăriile de partid, ăsta cred că plutește încă … Decebalul, de unde-am căzut de la etaj cu curu’ drept într-un boschet țepos de mierea ursului … uite și complexul zice-se al lui Beinur, haiducul tătar al Mangaliei, vopsit în verde și termopane de bun gust. Galbene. Dezmăț, frate.

Se lucrează azi la Neptun și la Olimp. Se refac trotuarele, cu pavele, bordurile, locuri de parcare. E prima oară când văd undeva o oarecare gândire unitară. Pavele gri mai deschis și mai închis, se reface și rețeaua electrică … Bun, n-o să fie gata până se deschide sezonul, dar ce contează când restul e în paragină … Calul Bălan cade pe el, alături cresc două schelete de hoteluri mari … peste 200 de camere bucata, care se află într-un unghi ciudat, unul față de celălalt. Nu-mi dau seama pentru cine se construiește. Turismul de weekend nu are nevoie de mamuți hotelieri. Bani aruncați pe geam …

Eu nu știu cine e responsabil de circul în care s-a transformat țara asta. E simplu să gândești politic, să dai vina când pe o persoană, când pe alta …. E comod, adevărat, dar responsabilitatea e a tuturor, mă tem. Litoralul românesc s-a transformat, ireversibil, cred. În rău. Eu nu văd un singur lucru bun făcut anii ăștia caracterizați de domnia bunului plac în combinația cea mai periculoasă: cu prostia. Cu lipsa de educație.

Lipsa de viziune răzbate peste tot. Ce-am avut bun am aruncat cât am putut de departe. În sărăcia noastră atrăgeam. Eram un soi de Logan în turism. Nu veneau brokeri de pe Wall Street, adevărat, dar veneau turiști străini de nivel mediu. Și nu veneau puțini. Am pierdut toate astea. În loc nu am pus decât manifestările cretine ale unui strat emanat din aristocrația muncitorească a perioadei lui Ceaușescu. Azi am vorbit de Neptun, am vorbit de turism dar, schimbate câteva coordonate, au valabilitate Romania-wide.

Păcat. Păcat și de Neptun și de restul. Și de noi.

Domnule, eu sunt îndrăgostit de limba engleză. Poți spune atât de multe lucruri într-o înșiruire de cuvinte … într-o expresie. Exemplele sunt nenumărate. Azi mi-a căzut o fisă apropo de lipsa noastră de viziune în aproape orice. Pe orice plan. Personal, politic, whatever.

Ia luați de aici … One hand for you and one for the ship … asta este temelia marinăriei. Ar putea fi temelia vieții … Pleci pe mare, trebuie să ai grijă de tine. În primul rând de tine. În al doilea rând și nu în al treilea sau al patrulea sau mai la coadă, trebuie să ai grijă de navă. Nava te poartă. Oricât ai avea grijă de tine, dacă următoarea ta preocupare nu e nava, ai belit-o. Următoarea. Și nu a doua, a treia sau a patra ta preocupare. Următoarea.

Poate fi temelia vieții, nu? Trebuie să realizăm că să ai grijă de tine nu este suficient. Următoarea grijă trebuie să-ți fie comunitatea. Comunitatea e nava care te poartă. Unde te poartă … hm, păi unde te poartă grija pe care i-o acorzi. În cazul nostru, a majorității românilor, te poartă fix niciunde …

O mică poveste … Cea mai scurtă poezie din istoria literaturii conform Bartlett quotations este  Adam/Had’em … Adam i-a avut … i-a făcut, whatever … nu mai țin minte cine a emanat-o. Eh, în anii de suspendare pe motiv că n-a vrut să meargă în Vietnam, Muhammad Ali se ținea de speech-uri, de discursuri motivaționale … nu putea boxa, fusese deposedat de titlul de campion mondial, omu’ făcea ce putea … Invitat de Harvard University, în fața a peste 1000 de studenți ai ultimului an, Ali le-a vorbit despre marea oportunitate pe care acești studenți o au, de-a învăța într-o universitate așa de prestigioasă și că au datoria să facă lumea mai bună, să aplice ce au învățat acolo … După aplauze, știută fiind abilitatea lui Ali de a glumi în versuri, cineva din auditoriu a strigat  A poem, a poem …. Ali rămâne tăcut câteva secunde … și ce poezie bagă … Me … We  … Splendid, nu-i așa? Incredibil, părerea mea … Incredibil. Ali a fost declarat subinteligent în liceu … eu cred că n-a vrut să completeze corect testul de inteligență pentru că l-am văzut în diverse înregistrări improvizând minute în șir, recitând, cântând … un tolomac n-ar fi putut face nicicum așa … și n-ar fi putut inventa cea mai scurtă poezie din istoria literaturii.

Dar gândiți-vă un pic … Me/We … Eu … noi … One hand for me/one for the ship …  Întâi eu și după aia comunitatea, nava, breasla, grupul. Noi.

De asta suntem condamnați s-o ducem prost și să ne căcăm pe tot ce apucăm. Pentru că, în cazul nostru, toate se rezumă la  Eu … Poezia se rezumă la  Eu … Noi … nu există. Cine e Noi? Ce contează Noi ….  Poezia se rezumă la Eu. În accepțiunea noastră, poezia este Me/Me … Scurt dar prost.

Azi am înregistrat un compliment plecat dintr-o înjurătură … Emisiune la Realitatea TV de Constanța. Invitați, doi sindicaliști din portul Constanța, moderatorul Cristi Hagi și domnu’ Lucius, pre numele de mirean, Lucian Cristea.

Eu cu domnu’ Lucius am o istorie veche. Ne-am luat într-o conferință de presă când eu eram director general și el la România Liberă, m-a provocat, i-am răspuns cam măgărește, am ajuns aproape să ne înjurăm, ne-am împăcat. Vina a fost mai mult a mea decât a lui … Eu sunt pe sinusoidă de vreo zece ani … după port a urmat perioada mea de sub axă. Chiar și așa, ne împăcam.

Își ia un șut de la RL … mă suspectează că simpatizam cu adversara cauzatoare de șut și intru-n colimator iar … Ajung deputat, deasupra axei … ne iubim, iar de la jumătatea mandatului, nu ne mai iubim. Am avut parte de lovituri … hm, neplăcute, de la Lucius. La viața personală, ce e drept, eram departe de-a fi model. M-a făcut în toate felurile … și elefant și nesimțit și prost și cum i-a venit la gură … ajutat de niște lichele de pe la partid, avea grijă să transforme fiecare bârfă într-un pamflet. Eram șef de lucrări, ce mai …

Deh, timpul a trecut … de peste axă ajung unde, dragi tovarăși? Sub axă, că acolo-mi place mie … m-a lăsat în pace. Sar deasupra, secretar general … n-a prea avut timp să îmi dea la gioale … mandatul a fost scurt. De acolo, iar sub apă … în imersiune grea … de-atunci, chiar nu mai contez, m-a scutit de tot … Ce dracu’ să mai dai într-un cadavru …

Azi … sindicaliștii, cu spume la gură pe directorul portului. Unul dintre ei, Burlacu, mi-a fost coleg de companie sportivă în institut, era joker. Maistru militar în devenire. După ’89 a făcut dreptul și acum e secretar general de sindicat, lider de opinie, acolo, proletari din toate țările uniți-vă. ‘R-ați ai dracului … Îl știu și pe celălat, m-a prins în APC. Ăsta, veninos, îl face pe director sociopat, că e marțian, că una, că alta … E, și se apucă Lucius să cugete cu voce tare … Așa-i cu oamenii ăștia inflexibili … Până și domnul Mironescu era mai flexibil, în unele zile … Cristi Hagi simte nevoia să fixeze mesajul … Cum adică, până și domnul Mironescu? Păi da, că domnul Mironescu era așa, mai exigent …

Dom’le … dacă sunt mai flexibil ca un sociopat, nu? … Păi înseamnă că am făcut pași mari înainte. Mda … o iau ca pe un compliment.

Acum serios … Când am ajuns eu director general al portului Constanța, aveam 31 de ani. În cont mai aveam bani de exact cinci salarii. Investiții blocate, promisiuni de investiții puse în stand-by … compania ultra-populată și mulți deprofesionalizați. Și depersonalizați. Și ajung eu, ăl puțin mai bun decât un sociopat, proaspăt dat jos de pe un vapor unde eram exact puțin cam împărat, să fac ceea ce nu făcuse nimeni, adică reformă. Și am făcut … am avut profit operațional pe 2000 aproximativ 10 milioane de dolari. Nu că mi-a servit la ceva … am fost schimbat cu un domn care, venind la APC, și-a mutat cartea de muncă de la un schimb valutar … o să pun aici ultimul raport al Corpului de Control al ministrului, care căuta motive să mă schimbe … se încheia cam așa: Este adevărat că, în mandatul domnului Mironescu, CN APMC a înregistrat un profit de peste 10 milioane USD dar asta se datorează unei conjuncturi economice favorabile …. O tâmpenie, Dunăre blocată de război, inflație, toate bubele în capul nostru, ce dracu era favorabil, nu era nimic care măcar să semene cu ceva favoabil … dar, deh, așa se scrie istoria în țara noastră mică și pitorească.

Nu vreau să scriu aici despre conflictul ăsta, din port. Sunt subiectiv. Sau poate am să scriu.