Eram pe final de an, pe final de liceu, cu câteva săptămâni înainte de bacalaureat, cu vreo lună și-un pic înainte de admiterea la facultate. Sfârșit de primăvară, se simțea în atmosferă și nerăbdarea absolvirii … profesorii de matematică și fizică nu știau ce să ne mai spună, vorbeau mult la ore, încercau să ne pregătească pentru marea confruntare pentru care ne pregătiserăm toată viața de elev … încercau să ne insufle și cunoștințe și încredere în timpul rămas care curgea deja altfel. Profesorii de la celelalte materii ne lăsau în pace … vedeau că ne uităm prin ei …

Timpul trecea, era aproape palpabilă desprinderea mentală de liceu, de profesori, de colegi. Veneau examenele … la momentul ăla din istoria școlară a României, bacalaureatul nu era o problemă, în general, iar pentru cei din liceele de matematică fizică, era aproape o formalitate. Analfabeții erau mai greu de întâlnit în ultimele clase de liceu … nu era nevoie să copiezi ca să promovezi examenul de bacalaureat. Deh, s-a dus …

Deci, asta era atmosfera. Mai intensă dar mai puțin disciplinată … pe ultima sută de metri, apăruse o modă. În orele noastre, aveam musafiri de la alte licee …

E, și-ntr-o oră de economie politică, materie la care nu greșesc absolut deloc dacă spun că nu am deschis cartea tot anul, la care profesoară aveam o doamnă pe final de carieră cu o poreclă înduioșătoare dar destul de peiorativă, colegul meu de bancă primește vizita unui fost coleg de școală generală, aflat și el în ultimul an, dar la Eminescu. Mosafirul se înghesuie între noi, ocazie cu care am observat că era într-un grad destul de avansat de intoxicare, ca să nu zicem matol de-a binelea … îl știam de prin oraș, băiat foarte okay, dar în ziua cu pricina era lemne de beat … și berile pe care le băuse i-au dat viteză la vorbă. Începe ora iar musafirul începe poveștile și hăhăielile … Profesoara încearcă să ignore suveran zgomotul … greu. Băi, Vali, taci măi că se uită la noi … Extraordinar, nu mai pot eu … băi, Vali, termină … Ce mă, ne luăm noi după băboiul ăsta ?  Ce e drept, nu prea ne luam, dar noi lăsam în pace femeia, o respectam, supraviețuiam la un 6 civilizat, în condiția în care nu înțelegeam ce are a face economia cu politica …

Vă dați seama, momentul în care profesoara a luat situația în mâini n-a întârziat. Cine ești dumneata, care vorbești cu atâta nesimțire? Nu te cunosc, faci parte din clasa asta? Ce cauți aici? Ia să te văd, cum te numești? La noianul ăsta de întrebări, tânarul domn Vali rămâne descumpănit, bălăbănindu-se circa 7 secunde … după care, o ia, rânjind, printre bănci, trece prin fața profesoarei și iese din clasă … nu mai rețin dacă a și spurcat-o pe final.

Noi toți, mucles. Unul nu spunea nimic. Profesoara își adună mandibula inferioară de pe jos, înghite de câteva ori în sec, după care începe munca de cercetare … cine era, ce căuta … și ajunge, într-un final, la întrebarea genială, lângă cine stătea? … Ha, toată viața mea am fost paratrăsnet … și-n școala de marină mi s-a întâmplat la fel … mergea toată compania în dezordine pe platou, de cine se lua primul ofițer care ne ieșea în cale? de mine … Așa și atunci … Mironescu, cine era elevul care stătea lângă tine? Nu știu, tovarășa profesoară. N-aveai cum să nu știi. Cine era tânărul? Era elev, de fapt? Cum e posibil să aduci derbedei la ora mea? Tovarășa, nu l-am adus eu. Da, da. Impertinent, ca de obicei. Imediat să poftești la director. Mă uit la colegul de bancă la care venise musafirul … ăla se strica de râs. Ia poftește la director, fraiere … vezi să nu-i mănânci vreun picior, pofticiosule … Îi îngrămădesc niște … mă rog, îngrămădesc ce-am găsit la îndemână, o iau după coana profesoară care se rostogolea pufnind spre director …  pe măsură ce urca treptele, se ambala, vorbea singură … Ajungem la director, Angelescu, un super domn, fie-i țărâna ușoară, profesor de fizică. Directorul nu era singur, bun, nu i-a folosit la nimic, a intrat a noastră val-vârtej în birou, a dat ușa de perete, declamând că a fost agresată la clasă. Primește cu compasiune un scaun sub fund … dar liniștiți-vă, doamna profesoară. Ce s-a întâmplat? Sufocându-se de indignare, aruncându-mi priviri asasine, doamna povestește marea pățanie … Directorul o ascultă, mă întreabă la final: Mironescu, ai vreo legătură cu individul care a făcut aceste lucruri?  Nu, dom’ director. Când am venit din pauză, stătea la mine-n bancă. Îl cunoști? După figură, da. Colegul tău îl știe? Nu știu, dom’ director. Ție ți se pare normal cum s-a comportat cu tovarășa profesoară? Nu, dom’ director. Bun, cine era? Nu știu, dom’ director. Nu-l cunoști … așteaptă pe hol, te rog. Ies. Apare și dirigintele. Profesor de sport, legendar antrenor de volei al Constanței, Ion Cristian, Țapu’ în folclorul nostru. Ce-ai făcut, măi, măgarule … ? Știa exact ce-am făcut, sau mai bine zis, ce nu făcusem … Nimic, dom’ pro’esor … Da, nimic … Tu nu faci niciodată nimic dar pe mine m-ai adus în prag de nebunie anii ăștia … Păi, mai e un pic … Da, să nu cumva să taci tu din gura aia a ta … Păi alta n-am … Intră și Țapu’ roșu tot la director, iese cucoana, demnă și disprețuitoare … Mă cheamă înăuntru. Intru. Sfat mondial acolo… Directorul, directoarea adjunctă, Țapu … Și așa, nu-l cunoști pe împricinat … Nu, dom’ director. Da, da. Noi te credem toți, de aici. Ne-am gândit să-ți scădem nota la purtare, dar tovarășul diriginte ne-a spus că dai admitere la o școală militară, și ai nevoie de nota maximă la dosar.  Înghit în sec … nu mă gândisem la așa ceva. O să o lăsăm așa cum a căzut, să știi, dar ține minte ce-ți spun aici … loialitatea are și ea limitele ei, dragul meu. Sper să intri unde-ți propui și să nu ne faci liceul de râs, pe unde vei ajunge.

Ies, împreună cu Țapu’. Mironescu, sper să termini naibii, odată. Ăștia patru ani cât te-am avut elev mi s-au părut zece … Știți, vreau să vă mulțumesc pentru că nu mi-ați scăzut nota la purtare … Țapu’: Ha, dar nu trebuie să-mi mulțumești deloc. Tu, într-o școală militară … sper ca ăia de acolo să mă răzbune pentru ce-am pătimit eu ca diriginte al tău …

La momentul ăla n-am înțeles tâlcul întâmplării. Mi-am văzut de treabă, am intrat la școala de marină, am ajuns comandant, director, parlamentar și alte alea iar până să mă lovesc de invențiile unor domni care se află pe la denea, am avut impresia că nu mi-am făcut de râs liceul. Directorul nu mai este, dirigintele a dispărut și el, cu câteva luni înainte de întâlnirea de zece ani de la absolvire … nici doamna profesoară a politicii în economie sau invers … restul derbedeilor a livrat, ce să zic … colegul pentru care am luat eu șuturi este director și el iar Vali, pendula matoală, a fost chiar secretar de stat, la un moment dat.

Pentru mine, loialitatea n-a avut limite. Eu sunt un om care nu schimbă de drum doar pentru că i-ar fi mai bine. Ăsta sunt și nu cred că are rost să mă schimb acum. Și o să văd cum fac să arăt că n-am făcut pe nimeni de râs vreodată.

Cred că ăsta a fost dialogul cu care am început prima oră de matematică din clasa a IX-a de liceu. Bun, pe mine și pe câțiva ne-a torpilat cu tunsoarea … Pe alții, cu altceva, cu uniforma, cu sarafanul, cu bentița … Pierdut, dragilor. La spate, pierdut, ce-s lațele astea … știți cum e pierdut? Nu știți, nu-i nimic, o să știe frizerul … da, frizerul a știut, normal … a doua zi parcă ieșiserăm toți de la școala de corecție.

Pentru a avea acces la ora de artimetică aveți nevoie de documente. Când spun documente, mă refer la trei articole. Pașaportul, carnetul de note, adică … Caietul de teme și caietul de plusuri sau de minuni. Caietul de plusuri sau de minuni va conține problemele din gazeta matematică la care vă veți abona din acest moment. Restul orei a avut o destinație precisă: introducerea în ceea ce s-ar putea defini scenariul orei de matematică perfecte … cum să așteptăm începerea orei de matematică, cum să fie tabla, buretele curat și umed … și să nu miroasă a oțet, că Johnny făcea matematică și nu salată, mă completează o fostă colegă de suferință, citind materialul … creta perfect uscată, cum să scriem la tablă când suntem scoși …  A doua oră, în treapta I am avut orele de matematică legate, câte două, a doua oră suntem cadorisiți cu o problemă de geometrie plană pe care bineînțeles că n-a rezolvat-o nimeni, ocazie cu care am fost acuzați de port ilegal de matricolă de liceu de matematică fizică, problema fiind în manualul de clasa a VI-a …

Ați făcut cunoștință cu Johnny. Profesorul meu de matematică. L-am avut profesor de matematică aproape doi ani … treapta I, adică, minus trimestrul 3 din clasa a IX-a, din cauza unui necaz pe care l-a avut atunci. Cât am fost școler am avut mulți profesori de matematică, unii mai buni matematicieni, poate. Cu unii am rămas prieten, chiar, după atâția ani. Chiar și așa, când mă gândesc la matematică, mă gândesc la Johnny. Ionescu Liviu, pe numele de civil.

Șmecher Johnny. Dur, foarte dur. La clasă era super disciplină. Ferească sfântul să intri în gura lui … avea o ironie tăioasă, nu cred că pot explica cât de varză te făcea când o zbârceai … emana o autoritate aproape militară. Copiat, vorbit în bancă, șoptit? vai de mine, ce-s astea … eram toți înțepeniți de frică. Riscam să nu ne prindem când lăsa creta pe colțul băncii, fără să spună vreun cuvânt … creta pe bancă însemna să te teleportezi la tablă. Cu cele trei documente. Pașaportul, caietul de teme, caietul de plusuri sau de minuni.

Nu știu exact de ce îmi era frică mai mult, de vreo notă proastă sau de miștoul pe care ți-l aplica …

Prima mea notă la Johnny a fost un 6 … cred că a fost cea mai fericită realizare din viața de liceu șasele ăla … la cât eram de terorizați și de crispați, faptul că n-a luat nimeni peste, m-am dus acasă de parcă venisem de la Podul Înalt, după ce-i snopisem pe turci …

În anii ’70 – ’80, la Mircea era un careu de ași la matematică. Domnii Caragea, Ionescu, Țifrea și Sava. Cum matematica era pentru 80% dintre absolvenții de liceu materie de admitere la facultate, iar facultatea era o etapă greu accesibilă chiar și dacă învățai, acești patru domni sunt la originea carierelor multor oameni ai Constanței.

Ajunsesem să-l admir pe Johnny. De altfel, cu toată marțialitatea asta a lui, Johnny era un mare sufletist. De prin trimestrul 2 din clasa a IX-a începuserăm să facem pregătire duminica. Chema toate clasele lui într-un amfiteatru, de la primul până la ultimul an de liceu … începea cu probleme care trebuiau tuturor … la vreo două ore, făcea pauză. Hai, juniorii liber, ne vedem la ore. Rămân cei de la a zecea în sus … și tot așa. Cei mari plecau la două … Duminica. Singura zi liberă. În singura lui zi liberă, Johnny făcea pregătire cu elevii lui. Fără note, fără pașaport, fără caiet de teme, fără plusuri. Doar cu miștoul.

Cu vreo 3 luni înainte de treapta a II-a, maică-mea are o revelație și se apucă să-mi programeze meditații.  M-a dus ea la un profesor foarte tare, director la liceul concurent … fixase ea zilele, cum, cât, toate amănuntele … dom’ director pune mâna și mă testează, iar la final în zice maică-mii … doamnă, are profesor bun la clasă, n-are rost să aruncați banii de pomană, n-o să aibă probleme la examen. Și n-am avut. Și n-am avut nici după alți doi ani, la admiterea în Institut, unde la geometrie am avut cea mai mare notă din 2500 de candidați. Au fost și alții care m-au mai luminat, am fost și eu care am muncit și m-am îndârjit pentru examen, dar nu știu cum, când am văzut rezultatele, tot la Johnny m-am gândit.

Din clasa a XI-a nu l-am mai avut pe Johnny la clasă. De altfel, din cauza necazului de care am pomenit, a fost și transferat din liceul Mircea. Careul de ași a fost descompletat … a rămas full de ași cu … șeptari în coadă … deh, ultimii doi ani am fost mai puțin privilegiați la matematică. Johnny pusese baze sănătoase, totuși. Șeptarii n-au reușit să strice ce apucase să facă asul.

Ăsta era liceul Mircea în anii în care, în învățământ, concurența era aproape palpabilă. Tot timpul aveam un examen pentru care să ne pregătim. Eșecul la oricare dintre ele, treapta a II-a sau facultate era o tragedie care îți influența extrem de negativ viața. Să fii elev la Mircea era aproape o garanție a studiilor superioare.

Astăzi este o altă lume. Facultatea este accesibilă oricui, chiar și semi-analfabeților … care rămân semi-analfabeți chiar și după ce-o termină. Astăzi, copiatul este sport național, este normalitate. Ierarhiile sunt stabilite de orice altceva, numai de muncă nu, iar comportamentul adultului proaspăt absolvent de astăzi este rezultatul celor trei rânduri pe care le-am scris mai sus. Asta e, dragilor și dragilor.

Nu l-am mai văzut pe Johnny din 1985, am înțeles că e pensionar de ceva vreme. Sunt convins că habar n-are că i-am fost elev. În gând, i-am mulțumit de multe ori pentru că mi-a fost profesor. Îi mulțumesc și acum, în scris, regretând că nu mai există mulți de Johnny în ziua de azi.

Prin comparație, cea mai accesată piesă a lui U2, With or without you, de pe albumul Joshua Tree, are fo’ 34 de milioane de accesări … despre ce vorbim noi aici … adicătelea sunetele alea ireale ale chitării lui The Edge sunt în spatele refrenului de mare angajament din Deja Vu … I-auzi ce chițăie Inna … În Deja Vu … I wanna take the music higher and touch the sky … Da, domnule, asta este chiar foarte special. Dar ce este “mai special” e altceva … 48 de milioane de nătărăi sunt de acord cu ea și vor să atingă cerul.

Concluzie? Inna of Mangalia 1 – U2 of the world 0 …

Hai să înființăm poliția sunetului, doamnelor și domnilor, că nu mai rezist …

Din păcate, ne-am depopulat țara de meseriași, de oameni pe care să te poți baza, de oameni cumsecade … este că n-ați mai auzit demult cuvântul ăsta … cumsecade … nah, acum se cade să nu știi nimic, să nu te pricepi la nimic, să fii agresiv și tupeist. Și puternic și inteligent. Și să ai pretenții, frate. Să mi se dea. Să mi se facă. Să fiu ajutat. Toți asta-și doresc. Ajutor. N-am apăăăă … urlă o descreierată într-un sat cu zăpadă până-n cer … pe bune?!? Zăpada e din căcat, din ce-o fi formată ea, în sinea ei? N-are apă, toanta. Vrea ajutată. E și ea o puternică și o inteligentă, probabil, dar n-a ajuns la filmele mele. Deocamdată … Soluția? Să piratez, dragilor. Dacă piratam, nu mai intram în contact cu poștașul iar Ozzie, cățelul atomic, nu se scobea în dinți cu Jaws … ia uite ce chestie, ce soartă mai tare putea să aibă filmul Jaws decât în fălcile lui Ozzie … Cre’ că așa am să fac de-acum. Punct.

Bun, deci nu ar rezista în piața liberă, concluzionăm. Reclamele nu se înghesuie, că n-avem tirajul interesant. În consecință, muncim gratis.

În România apar câteva reviste, zice-se, de specialitate. Dacă ele sunt de specialitate, atunci Marea Noastră nu este. Aici spunem ce ne doare pe noi, marinarii. Acum. Discutăm și despre istoria durerilor noastre. Și ceea ce încercăm noi acum este ca marinarul român, militar sau civil, să se recunoască în povestea noastră. Sau dacă nu se recunoaște el, să-și recunoască fratele, sau un prieten sau un coleg de vapor.

Și așa se reînnoadă firul de unde a fost lăsat să se deșire … mai sus este viitoarea copertă a numărului 84.

În lumea reală, se întâmplă cam rar ca ofițerii să fie și gentlemani. Iar momentul în care ofițerul a încetat să fie domn are ceva vechime, cred …

Eu nu cunosc pe nimeni dintre colegii mei din marina comercială, or mai fi, dar nu-i știu eu, care să privească armata, marina militară dintr-o perspectivă pozitivă. Eu sunt un caz special … de dragul Ligii Navale Române, din respect față de unele figuri emblematice ale ei, oameni de la care învăț câte ceva de fiecare dată când ne întâlnim, eu ziceam, am îndulcit relația asta. Și tot de dragul a ceea ce ar putea fi Liga Navală pentru meseria noastră, mă uit în altă parte când anumiți pensionari ai marinei militare îmi tratează brevetul ca pe o infirmitate …

Dacă mi-aș fi continuat cariera pe mare, n-aș fi înghițit atitudinea superioară manifestată de câte un nene, fost UL1 pe vreo înecătoare de circa 23 de metri … sau pe vreun remorcher de asalt sau ce agregate nucleare mai aveau ei pe acolo. Atâta vreme în politică fiind, am văzut de toate, m-am tăbăcit. Dacă n-am reacționat eu când mă interpela pe la CET o tanti  ruptă de beată “ce-mi dai, bă, să te votez? că Mazăre îmi dă, uite … ” … oi tolera și puseele de bărbăție marinărească ale vreunui fost tovarăș care-și aduce înlăcrimat aminte de furtunile din portul Mangalia … Tot Liga m-a făcut să văd cu alți ochi oamenii de azi ai Marinei Militare, comandanți de fregate, comandantul bricului, toată stima.

Bun, nu toată lumea e la fel. Încerc să găsesc o explicație pentru percepția negativă pe care colegii mei o au față de militari, percepție care se constituie într-o frână în dezvoltarea Ligii Navale, al cărei prim președinte provenit din flota civilă sunt eu.

Generația mea a intrat în marina militară în 1986. UM 02192, ăsta era Institutul de Marină, tot așa îi spune și azi. Am debutat în forță. Munci agricole. La struguri. Navigația la Cochirleni, mecanicii la Lipnița. Nu ne duceau împreună să nu ne altoim, probabil… Întoarcere în Institut, început școala, sesiunea și vacanța aferentă, defazate față de studenții civili, semestrul 2 … vacanță de 1 mai, școală, practică, voiaj cu bricul, sesiune, gata anul 1. Vacanța de vară? Ce-i aia … vreo 10 zile, prin august … Începe anul II. Unde? Cum unde? Munci agricole … porumb, Topraisar, după, școală, vacanța de iarnă după Crăciun, că-n comunism Crăciunu’ nu exista … sesiune de iarnă plus vacanța aferentă defazate … semestrul 2, vacanță de 1 mai, traiscă proletariatul, sesiunea de vară, practică la nave militare, după care un august în flăcări, omagiu lui Ceaușescu, pe 23 August fluturând energic din streaguri … vacanța de vară într-un w/end în august. Gata și cu anul II. Începe anul III. Unde? Cum unde? Munci agricole, struguri, Olimp … școală, vacanța de iarnă după Crăciunul neinventat în comunism … sesiune plus vacanța, ambele defazate … semestrul 2, vacanță de 1 mai, proletari din toate țările uniți-vă, voiaj de practică m/n Neptun, sesiune, vacanță de vară 10 zile. Anul IV. Dacă mă-ntrebați unde, mă supăr … Munci agricole, struguri, Cochirleni, după, școală, 22 decembrie, Ceaușescu fuge … Revoluție. Gata armata. 3 ani jumate.

Acum … hai să vedem ce-a însemnat armata pentru noi, niște băieți pregătiți care am fi putut intra la orice facultate la vremea aia … Păi … a însemnat ceva agricultură, dacă stau să mă gândesc, cam o lună pe an, turul județului sau gospodari de la țară uniți-vă, noi culegem recolta și voi vă scobiți între molari … Deci, din opt semestre câte am fi făcut, unul s-ar fi dus la agricultură. Cred că am mai fi pierdut unul pe drum cu perioada de instrucție și omagiile lui Ceaușescu, plus filozofia comunistă, munca politică în armată, economia politică și socialismul științific … Au rămas trei ani în care să asimilăm ce era de asimilat pentru a deveni ofițer de marină. Și cred că ne-am descurcat … Specialitățile se făceau aproape de perfecțiune, la facultatea de navigație, cel puțin. Estimată, astronomică, teoria navei, transport maritim, navigație radar, astea erau la un nivel extrem de ridicat, nimic deosebit de ce este afară acum. Bun, mai erau și chifle … la economia transportului maritim preda un nene, politruc, adus de la Ștefan Gheorghiu, despre care am serioase dubii că știa să scrie.

Viața în școală? Hm, nu cred că a existat vreunul dintre noi care, din momentul intrării pe poartă, să se fi gândit la altceva decât cum să plece mai repede de acolo. Iar pentru a pleca de acolo, în permisie sau învoire, Doamne, eram în stare să inventăm orice … boli, care mai de care mai purulente, rude moarte, înviate, iar moarte și tot așa, nevoi ale familiilor etc. Pila funcționa și atunci, normal. Și alte metode de corupere a vigilenței binevoitoare … la fel de normal.

Privite cu ochii omului de patruj’ și ceva de ani, cu zece ani de stat pe mare, azi le văd altfel … chiar așa,  cu munca pământului, cu materiile comunistoide predate în fiecare an, bactereala de zi cu zi (armata, adică), cu toate astea, spun, Institutul de altădată era mai aproape de marină decât ambele universități de astăzi la un loc. Era practica la Palazu, la Mangalia, voiaje cu bricul Mircea, cu Neptunul. Una peste alta, mai mult de jumătate de an pluteai. Iar ca mijloc de liant social, de închegare a unei echipe, echipaj, spuneți-i cum vreți, nu există altceva mai bun decât viața dusă în comun, sarcinile date  grupului, presiunea pusă pe grup, rezultatele grupului și nu ale individului. Asta gândesc acum. La 43 de ani. Atunci … vai de mine ce era la gura mea, iar eu nu pot să spun că am fost vreun ostracizat al vremurilor … eram pilos, făceam sport, n-am dus-o rău … cu excepția anului 3 când era să zbor afară că tovarășul Spălățelu, șeful catedrei de sport și al companiei sportive, m-a găsit absent trei dimineți  la rând, la apelul de dimineață. Noroc că s-a oprit, că mă mai găsea de vreo două ori… Bun, eu am scăpat, dar cu un an înainte, finul și prietenul meu Nicolescu Nicolae, comuna Rucăr, județul Argeș, era să fie exmatriculat în anul III că a sărit gardul la o ciorbă de burtă, la Marinaru’ … s-a scos în ceasul 12 cu o pilă la Vasile Milea, parcă.

Din ce-am văzut, majoritatea colegilor mei au rămas cu imaginea armatei fără reguli prezentă, destul de des, în școală, cu imaginea nu tocmai onorabilă oferită de unii dintre comandanții noștri, unii mai șprițangii, alții mai ciubucari. Alții se întreabă pentru ce, frate, pensii privilegiate, că la trei jumate rupeau ușa … iar un comandant sau un șef mecanic care a mers pe mare patruj’ de ani, ia pensie o treime cât iau aștia, care au consumat toată cariera câtă motorină am consumat noi pe roluri de salvare. Fiecare cu meseria lui, fiecare cu dreptatea lui, fiecare cu plusurile și minusurile lui.

Unde vreau să ajung, că am luat-o pe după cireș … școala asta ne-a dat o meserie pe care o practicăm oriunde în lumea asta, cu pieptul înainte și capul sus. Așa cum era ea. Iar meseria ne-au învățat bacterii, așa cum erau ei și cum sunt acum, la pensie. Sunt absolut convins, nu toate amintirile sunt neplăcute. Eram tineri și le-am dus pe toate. Și agricultura și munca în zadar și învoirile pe ochi frumoși și restul corvezilor … Toate ne-au dat forța cu care ne-am impus în flota lumii. Acum găsești români peste tot. Companii de navigație, în management sau la sapă, în căpitănii, în autorități, în organisme europene. Statul s-a desprins din poziția de actor în activitatea maritimă, acum reacționează doar. Reprezentarea personalului navigant, strategia în domeniu, școala, examinările, autorizările, mă rog, restul trebuie rezolvat în tandem, Autoritatea Navală Română și organizațiile profesionale care să schițeze nevoile de peste ani ale marinăriei în țara asta. Eu altă organizație mai aproape de meseria de marinar, în afara Ligii Navale Române, nu cunosc. Și dacă n-o cunosc eu, înseamnă că nu există. Dacă depășim bagajul mai puțin plăcut din anii marinarului în vie sau pe tarla, poate, implicându-ne, ajungem să întoarcem ceva pentru meseria asta. Ca să ajungem și gentlemani, că ofițeri suntem deja.

Acum … în 2008 eram penetrați și infiltrați de PSD. În PDL, organizația municipală. Unde eu eram președinte. Știți care-i visul baronului local, nu? Să-și fixeze singur contracandidații în alegeri. Asta s-a și întâmplat. Baronul nostru local, Che Guevarra de Constanța, importat din Drumul Taberei, și-a pus contracandidatul din partea PDL. Asta în ciuda avertizărilor pe care le-am tot transmis la centru, avertizări care nu pot să spun că m-au pus într-o lumină foarte bună. Pentru că baronul nostru local a fost inspirat și l-a ales foarte bine pe contracandidat, la alegerile locale  ne-am dus fix în cap.

Buuun … Rezultatul glorios a oferit oportunitatea de a curăța organizația de colaboraționiști.  M-am dat eu deoparte, am desființat organizația municipală și am încercat să oferim altă față PDL-ului în Constanța …. cu ce m-am ales … ah, păi m-am ales cu o groază de lucruri bune … cel mai varză colegiu, am fost sabotat la alegeri, e și asta o poveste, o s-o pomenim și pe asta, iar după ce-am pierdut alegerile, deși am luat 12 procente peste partid, că m-am găsit să fac eu ce e corect … era să rămân și șomer, să fiu dat afară din Biroul Permanent Județean și ulterior, din PDL … că m-am găsit să fac eu ce e corect. Cine a vrut să facă toate astea? Noua față a PDL-ului din Constanța … care acum e noua față a PC-ului din Constanța. Și culmea ironiei, procurorul scenariului de mega corupție care a confiscat agenda media a începutului de vară, singura vertebrată din România care se făcea că nu știa de războiul ăsta, ne acuză de conspirație de capturare a statului. Pe mine. Și pe noua față a PC-ului din Constanța, fosta nouă față a PDL-ului din Constanța. Care nu mai vorbim din data de 14 decembrie 2009. Om fi conspirat telepatic, uite, ne-a prins …

Și de unde toate astea? Că m-am trezit eu să fac ce-i corect … Dacă fraternizam cu situația și acceptam propunerile constructive … aveam un colegiu bun, de pe care ieșeam deputat, toate astea nu s-ar fi întâmplat. Mazăre tot ar fi fost primar, organizația PDL Constanța ar fi fost în niciun caz mai rău ca acum, noua față a PC-ului adică fosta nouă față a PDL-ului n-ar fi existat, eu aș fi fost parlamentar și nu secretar general al Ministerului de Interne iar scenaristul demn de Zmeura de aur ar fi fabricat dosare altcuiva, altui secretar general, poate, dacă ar fi meritat … Dar eu, nu și nu … Batman, batman ….

You’ll see your problems multiply/If you continuously decide/To faithfully asume/ The policy of truth … Depeche Mode, care spune, pe versuri, cam ce mi-a zis și nevasta … Așa că, dragelor și dragilor, faceți ce e corect …

Mi-am dat seamă că nu se mai poate, lucrurile trebuie spuse … Uite, la Realitatea TV, lucruri noi … Uite ce zice însuși Dinescu … Mihai Răzvan Ungureanu i-a transmis, în calitate de pionier, felicitări lui Ceaușescu. A, păi de ce nu spuneți așa … asta e mare tragedie … Nu e bun de premier, nu. E viciat pe viață.

În 1977, când eram în vacanța de vară între clasa a-III-a și clasa a-IV-a, am fost dat jos dintr-un cais, în mod samavolnic, de propria-mi mamă, pentru a satisface pioniereasca misiune de a da flori tovarășului Nicolae Ceaușescu. Greu pe vremea aia … fără celulare, fără alte mijloace de urmărire a odraslelor … mama a umblat prin cartier și și-a găsit copilu’ într-un pom, la cules caisele unui domn care nu era acasă … care va să zică, le cam furam.

Cu fructele prin buzunare și ciorapi și pe unde le mai puteam ține, am fost dirijat la tuns, că eram cam pletos, deh, vacanță … și spălat, deoarece cam puțeam, deh, vacanță … îmbrăcat în uniformă de pionier, eram comandant de grupă, șnur roșu, deh … ulterior, am fost preluat împreună cu cealaltă premiantă a școlii de o mașină neagră cu număr mic și dus la Aeroportul Kogălniceanu. Iar acolo am stat fo opt ore pe o canapea, atenționat să nu-mi șifonez uniforma, până tovarășul a aterizat … după ce-a aterizat am fugit plin de entuziasm să-i dau flori tovarășei, colega fugind cu cosițele-n vânt, la fel de plină de entuziasm, cu florile de dat tovarășului. Și le-am dat … și eu, și ea … după care am făcut bandă dreapta, trap la mașina neagră cu număr mic și înmânat mamei după ce am parcurs în circa patruj’ de secunde distanța de la aeroport la Constanța …

Deci, doamnelor și domnilor, jale mare … nu e de mirare că dom’ procuror de la DNA m-a calificat drept o persoană cu un caracter moral dezastruos … uite ce-am făcut, de mic eram varză … am furat caise dintr-un cais, vă puteți imagina, și am dat flori odiosului dictator. Garoafe. Dacă mă gândesc bine, arestarea mea gratuită n-are nimic de-a face cu incompetența sau corupția vreunui procuror, nu, nu. Nici cu șantajul sau comanda pe care o fi primit-o. Mi se trage de la caise. Sau de la flori. De la garoafe.

Și acum, doamnelor și doamnelor, pot dormi liniștit la noapte. Am și mărturisit trecutul politic dubios și am identificat legătura mea cu operațiunea de capturare a României. Caisele. Sau garoafele. Sau Caroafele. Sau garisele … Uite, m-am zăpăcit.

• produsul pe care îl oferă Warsash Maritime Academy nu este știința rachetelor, vorba expertului care ni l-a livrat, Chris Lowe, ex. Navy, lt. commander … este foarte bine structurat, echilibrat, te trece prin toată teoria pe care trebuie să o știi, iar practica este super consistentă;
• programul e program, frate … nu există să întârzii sau să pleci mai devreme. Adevărul că, la cât costă programul, nici nu-ți prea vine să pleci … rigoare extremă, cu zâmbetul pe buze … telefoane mobile? forget it … la test, caietul pe masă? nici vorbă … iar testul, hm, departe de a fi formal. Bun, am luat în jur de 80% amândoi comandanții de România, dar chiar am avut un strop de adrenalină văzând testul dat pe computer, fără românisme. La practică a fost foarte exuberant domnu’ expert … ne-a oprit motoarele, ne-au căzut GPS-urile, a vrut să ne dăm cap în cap pe aici … am scăpat fără să răsturnăm mesele …
• totul extrem de funcțional … recepție, parcare studenți, parcare personal, bibliotecă, teren de sport, bazin, simulatoare, cantină, bar, biliard, de toate … toate sunt user friendly, se vede că ești acolo pentru un scop, iar de atingerea scopului depind salariile lor, prestigiul școlii și al Marii Britanii în domeniu … iar toate, absolut toate, au ștampila de neconfundat a nobleții care caracterizează lumea maritimă … lumea se strânge la un bar care nu poate fi decât cu parchet și fotolii de piele … barul nu poate avea tejghea alta decât de stejar iar masa de afară, de la intrare, e de fapt un cabestan vechi de vreo sută de ani. Biblioteca poartă numele Lordului Mountbatten, clădirea simulatoarelor pe al amiralului Jelicoe … lucrarea de artă din fața bibliotecii este exprimarea recunoștinței nu știu cărei familii din New York. Toți au fost produse ale școlii și finanțatori, la timpul lor, ai nevoilor Academiei. La noi? Ha … am eu niște exemplare în orizontul imediat de discutat, dar nu e cazul, deocamdată.

Eu sunt mulțumit că am ajuns aici. Am vrut să văd ce livrează o instituție de învățământ care stă la baza formării resursei umane în Marina Marii Britanii. Nu am fost dezamăgit. Bun, are și Academia Warsash provocările ei … până în acest an, guvernul Marii Britanii a subvenționat învățământul de marină. Din acest an s-a intenționat ca mare parte din costul școlii să fie transferat spre studenți. Și costă … aproximativ 9,000 lire anual. Săptămâna asta, cu toată austeritatea guvernului Cameron, se pare că a cedat presiunilor lumii maritime și-a revenit la sentimente mai constructive. Marea Britanie controlează direct și indirect un foarte mare procent din transportul maritim care se întâmplă pe planeta asta … greu să impui ceva în detrimentul industriei care-ți aduce supremația pe comerțul globului.

Cât despre costuri … La noi, anul academic la instituțiile de învățământ superior de marină costă, nu știu, de 10 – 12 ori mai puțin. Cred că nici nu merită mai mult. Dacă aș avea o putere, l-aș face 5,000 euro. Poate am scoate și ofițeri de marină la scorul ăsta. Ce iese acum …

Da, deci … o experiență folositoare sub toate aspectele.

Testele le-am parcurs în echipe de câte doi. Partenerul meu? Mick…. Cum, n-ați auzit de Mick? Vă spun eu … 55, tată de trei ori, bunic de 2. Șase ani în Marina Regală, transmisionist. De la plecarea din marina militară și până acum, adică de 33 de ani, lucrează pe ferriboat-urile din sudul Angliei … 31 de ani marinar, nebrevetat adică, iar de 2 ani, ofițer de punte. A absolvit Warsash la 53 de ani. Mi-a zis că îmi dă un mail când mă ajunge din urmă și ajunge comandant … azi, m-a întrebat dacă mai merg pe mare. I-am zis că nu … i-am zis și cu ce m-am ocupat … politics? fuck’em … when are you coming back at sea, captain? you are not a guy making a career from eatin’ shit … Ha, și nici măcar nu i-am spus că politica m-a băgat la pușcărie … am vrut să fac impresie bună, totuși.

Și mai e ceva, vorba lui Steve Jobs … o discuție care mi-a întărit anumite convingeri pe care le am despre capabilitățile unei societăți la un anumit moment al istoriei … într-o pauză, stăteam de vorbă cu un domn polonez al cărui nume n-am nicio șansă să-l rețin … Sobieski, poftim … ce-mi spune domnu’ Sobieski … că șantierul din Sczeczin s-a desființat de vreo 3 ani, lăsând fără job-uri vreo 6.000 de oameni, toți a doua, a treia sau a patra generație de constructori de nave. Asta că plecasem de la faptul că în flotă avusesem 3 nave construite acolo: Curtea de Argeș, Alba Iulia și Neptunul … când am ajuns la flote, ce zice Sobieski … ah, dar flota poloneză nu mai există … mai aveam două companii. Le distingea culoarea coșului navelor, la una erau galbene toate coșurile, la ailaltă erau albastre … acum nu prea mai sunt și dacă mai sunt câteva nave, se înmatriculează în Germania, e mai avantajos … și încheie apoteotic Sobieschi: guvernul nostru nu este deloc fericit că avem ieșire la mare …

Da. Mai știu eu unul la fel de fericit …

Ideea e că, translatând experiența poloneză peste cea a noastră am ajuns la concluzia că atât poate face un popor, de mai la vest sau de mai la est, din avuția națională, din avuția publică … din bunurile pentru care nu a existat motivație economică, din investițiile tuturor și ale nimănui … ați văzut ăști douăj’ de ani, nu? Că ne-a chemat S….cvzysz sau Cutărescu le-am făcut varză pe toate …

Sunt la curs … suntem, că ne școlim doi … echipa de pe Rîmnicu Vîlcea, care acum 20 de ani a vopsit gaura-n bleu … ajunși comandanți, studiem cele mai electronice hărți la Academia Maritimă de la Warsash. Totul aici respiră a marină. Școala e în sudul Angliei, pe malul apei, pe malul unui estuar, de fapt. Clădiri de maxim 3 etaje, risipite ici si colo. Corpuri de clasă, simulatoare și cămine … pentru studenți și pentru visiting officers, nu pentru noi, c-am fost mai fraieri, nu mai erau locuri, așa că facem naveta în Southampton. Cu 4,25 lire un drum, ca să nu ni se pară prea ieftin efortul … nu e departe, dar așa aproape cum e, tot ne ia vreo oră. Pe drum, trecem pe lângă o marină plină de bărci la iernat … cred că sunt câteva mii de bărci cu vele și cu motor, care mai de care mai aranjată, care mai de care mai frumoasă. Totul pus la punct, cu eleganță și respect față de ambarcațiuni și față de oamenii care le manevrează. Pub-uri … calci pe ele ca pe dude … și sunt ba The Old Boat, ba The Ship, ba The Red Lady … nu pline, câțiva oameni, dar toate cu marea imprimată-n toate … colaci de salvare, butoaie, ancore, parâme, mă rog, de toate.

În școală, toată lumea în uniformă. Cămașă albă, cravată, grade pe umăr. Cadeții au, în majoritate, logo-ul companiei care îi sponsorizează. Maersk, Carnival Lines, am văzut și de la Smits Interantional … asta-i cea mai mare companie de remorchere din lume, sau era. Olandeză. Companii de peste tot plătesc ca să-și școlarizeze la Warsash viitorii angajați. Au încredere în ceea ce li se inoculează aici. Nu e vorba numai de cunoștințe, este vorba de un set de valori care cuprinde și cunoștințele … respect, deprinderi marinărești … profesionale și extra-profesionale. Da, extra-profesionale, că mediul în care intră îl dirijează spre activități marinărești și când se relaxează … când vrea să impresioneze o duduie, o plimbă cu barca și-i arată vela, nu o duce la Adi de la Vâlcea să se vaite ăla de inimă și să dea amândoi transpuși din gene … În fine … lumea e grăbită, toți merg undeva. Sau vin de undeva. Nimeni nu are nervi. În afara mea, care turbez că stau la coadă la cafea o jumătate din pauza de jumătate de oră. În rest, celorlalți li se pare absolut normal, drept pentru care, la ultima pauză de cafea, sunt și eu la fel de liniștit ca și restul turmei. Ne dă și bonuri de ordine … cappuccino decaf, no. 46 … bun așa…

Cursul, beton … nu că noi l-am face mult mai rău, unde lucrăm noi … e altă organizare și nu e spațiu de comentarii. Comandantul care predă, venit din Royal Navy, e mai tânăr ca noi, vorbește foarte repede, dar e haios, are tot felul de poante și se vede că-i face plăcere să fie în fața noastră. Programul e program, terminăm exact la 5 seara, just in time să scăpăm autobuzul de întoarcere și să-l mai așteptăm o oră pe următorul … măcar știm exact când vine. 18.21. Și vine. La 18.21. Iar 4.25 pounds … Autobuzul are de toate, televiziune cu circuit închis, avertizări peste tot … când ajungem la Southampton știam unde să stau în caz de incendiu, sau până unde să mă aventurez dacă vreau să cobor pe ușa din față. Șoferul este deosebit de eficient. Cu dreapta rotește roata aia de căruță care ține loc de volan, cu stânga îmi dă mie restul. Îi dau o hârtie de 5 lire. O netezește, o pune cu madam ză cuin pe față. Se uită scurt, să o potrivească … după, fără să se mai uite, îmi dă o monedă de 50 de pence, alta de 20 și una de 5 … și gata. Ne spune că o să ne spună exact unde să coborâm … Și ne-a spus. Am văzut un documentar pe Discovery despre șoferii de autobuz din Anglia, cei care conduc autobuze supraetajate. Școala durează un an. Foarte complicată. Examenul este foarte dur, mulți candidați, puțini aleși.

Cred că ăsta-i drumul spre succes … Mulți pe puține locuri. Și să se bată cu adevărat pe ele. Că sunt șoferi de autobuz, ofițeri de marină sau procurori la deneaua … Până când sistemul, oricare ar fi el și ce va avea ca subiect, nu va așeza lucrurile pe competențe și rezultate, n-avem ce spera de la viitor. Și atunci poate vom avea ofițeri de marină mai buni, ambarcațiuni de agrement mai multe și fete moarte după vele și nu după manele … și autobuze care vin la timp și mai puține accidente și șoferi mai politicoși.

Și mai e o chestie … lumea să învețe ce le trebuie și nu avioane. Uite, un exemplu de la Academia Maritimă Warsash, școală care aparține Universității Solent din Southampton, universitate în topul școlilor din Anglia … The Gyro is something that spins very fast and points north … Să mor dacă aș fi putut descrie girocompasul mai succint. Dacă m-ar fi întrebat pe mine ce e ăla, i-aș fi vorbit juma’ de oră. Așa e. Se învârte repede și arată nordul. Și cu fraza asta dom’ comandant provenit din Marina Regală a Marii Britanii a anulat sute de ore de toceală de-a-n boulea … matematici care mai de care mai speciale, mecanică teoretică, subiecte complicate și probleme și mai complicate … eroarea de nu știu care grad, precesie, nutație … luxație și pixație și corecții la corecții și ungerea la scurgere. Toate astea ne-au amărât zilele prin școală, poate au cauzat câteva restanțe dar în niciun caz nu ne-au făcut marinari mai buni.  Alt exemplu … astăzi, am întârziat 13 minute. I-am spus omului, frate, autobuz zero nu există, iar noi am venit cu primul autobuz … Da? Senzațional, dar mă tem că va trebui să luați un taxi, pentru că dacă mai întârziați, nu vă primesc în examen …

Așa că … dintre noi doi, eu, care îi pot vorbi juma’ de oră despre ceva inutil dar întârzii la curs și el care știe exact ce-i trebuie despre un agregat și nu întârzie, deci, dintre noi doi, el e mai bun. De asta ei sunt unde sunt și noi ne batem cu găinile pe dude. Vă țin la curent.